De la moartea lui Iosif Broz Tito (4 mai 1980) – şi acesta îndrăgostit de uniforma sa somptuoasă şi eterna sa ţigară de foi – până la stingerea din viaţă a lui Nelson Mandela (5 decembrie 2013), condamnat pe viaţă, executând 27 de ani de închisoare pe Robben Island, apoi preşedinte al Africii de Sud, niciun alt lider politic din lume nu a provocat atâta pasiune la decesul său. Mesajele de condoleanţe, din partea multor ţări ale lumii, defilează pe burtiera micilor ecrane. Niciunul dintre cei cinci mari membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate nu a lipsit la apel. Această moarte a unui preşedinte, retras din funcţie de aproape 10 ani, din raţiuni de sănătate a provocat o vogă mediatică, care fac Cuba, o ţară mică, cu o economie slabă, anemică, să fie luată în seamă. Discuţiile sunt aprinse: de la tristeţea cubanezilor care îl califică pe Fidel Castro drept un părinte al lor, până la bucuria exilaţilor din Miami, care sărbătoresc decesul celui pe care l-au considerat mereu un dictator. La Madrid, în faţa ambasadei cubaneze, poliţia a trebuit să-i separe pe unii de ceilalaţi, veniţi în număr mare spre a-şi exprima sentimentele. Fidel Castro, înainte de toate, nu a lăsat pe nimeni indiferent, nici înalte autorităţi guvernamentale, nici concitadinii săi, rezidenţi în Cuba sau imigranţi. Cuba, înainte de toate, a fost o ţară ignorată de lume- un bordel şi un mare casino, până la venirea la putere a lui Fidel Castro, dobândind aşadar o dimensiune universală după 1959. Frumoasă temă de reflecţie pentru politologi, privind rolul personalităţii în istorie. Ceea ce a dat Cubei o dimensiune internaţională insolită şi l-a adus pe Fidel Castro în istorie, ca personalitate distinctă, este încăpăţânarea suveranistă: contra vânturilor şi mareelor, el demostrând popoarelor Americii latine, Africii şi Asiei că este posibil să rezişti marilor actori ai lumii. Preşedintele Nigerului, la summitul Francofoniei din Madagascar, a reamintit exemplaritatea mesajului lăsat de Fidel Castro. Restul, care nu este neglijabil, legat de canoanele democraţiei pluraliste trebuie discutat într-o cheie particulară, Cuba lui Fidel Castro nu a lăsat niciun spaţiu duşmanului independeţei sale – SUA, chiar când regimul castrist şi-a pierdut importanţa geopolitică. Democratizarea tuturor ţărilor din America Centrală şi America de Sud va avea consecinţe, în acelaşi sens şi în Cuba. Reluarea relaţiilor diplomatice între Washington şi Havana, prin iniţiativa lui Barack Obama, deschide o nouă pagină de istorie, trecutul – cel al războiului rece şi al intoleranţei mutuale – putând fi depăşit.
