A fost o vreme când în spaţiul public craiovean răzbătea, fără nici un demers mediatic special, numele unor personalităţi de anvergură din zona academică, unde sălăşluia preponderent ceea ce numeam intelectualitatea craioveană, elitele acesteia. Chiar stând în banca ei, statornică în politica neutralităţii, sau bănuită de o difuză stare de cooperare, intelectualitatea craioveană, branşată Universităţii, nu se sustrăgea ostentativ, prin absenteism civic, de la viaţa Cetăţii. Însăşi studenţimea craioveană pomenea cu evlavie sau obidă numele somităţilor academice ale momentului. Percepţia asta a durat până nu demult, estompându-se parcă dintr-odată. Moralmente, absenţa din spaţiul public a universitarilor craioveni e cât se poate de discutabilă. Dacă îmbrăţişăm o aserţiune a istoricului Lucian Boia, din una din cărţile sale, că numai cine n-a vrut în anii din urmă n-a devenit universitar, explicaţia e numai parţială. Şi deci insuficient de convingătoare. Notorietatea se dobândeşte prin trudă, şi parcă suntem în deficit. Dacă acceptăm poza unei verticalităţi inflexibile, a purităţii morale, potrivit căreia lumea bună nu se amestecă voit cu mulţimea, alegând eticismul intransigent, pe motivul unei lucidităţi contextuale, iarăşi nu suntem siguri. Să acceptăm totuşi că intelectualii adevăraţi nu pot fi decât plictisiţi de protocolul vieţii publice, de ipocriziile şi ambiguităţile discursului politic. Absenţa universitarilor craioveni, cu câteva notabile excepţii – Bianca Predescu, Mihai Fifor – din scena politică doljeană, are ca rezultat şi „nespiritualizarea” acesteia. Pe drumul de la bibliotecă spre administraţia publică locală sau judeţeană, intelectualul îşi pierde inocenţa, infectat de microbul contingenţelor, pasiunea luptei politice, dar dobândeşte utilitatea sa în metabolismul spiritual şi, poate, recunoştinţa publică. Să fim mai concreţi. Demersul actual, de vizibilă angajare privind dobândirea statutului de Capitală Culturală Europeană, la care jinduieşte municipiul Craiova, lasă indiferent aşa-zisul mediu academic, care nu preferă utilitatea clamată în slujba comunităţii. Sunt reflexele vieţii intelectuale grav deteriorate? Sunt elitele Craiovei sastisite de asemenea încercări, încât coborârea în agora e nedemnă? Greu de dat un răspuns. Dar, indiferent spre ce ne îndreaptă o conjunctura sau alta, nu putem vorbi de intelectuali veritabili decât dacă percepem „diferenţa specifică”. Retorica subversiunii subtile din zecile şi zecile de catedre ale facultăţilor Universităţii din Craiova nu justifică, în suficientă măsură, inhibarea, să-i zicem aşa. Tărâmul faptei refuză orice schematism, orice reţetă, fiindcă tocmai presupusa calificare a dascălilor universitari ar îngădui un aport şi o împlinire de ţinut minte. Comuniştii au încercat, militând în acest sens, o omogenizare, nu doar socială. N-au izbutit-o, din varii motive. Ar fi greu de înţeles ca dezideratul lor să beneficieze de un teren fertil în zilele noastre, într-o indiferenţă generală.
