Face rating în aceste zile în media din Occident cazul a trei tinere, mai precis adolescente, londoneze provenind din familii onorabile, care au reuşit să fugă în nordul Siriei, auto-furnizate ca neveste ale luptătorilor islamişti, în semn de „sacrificiu” personal pentru presupusa lor cauză… sfântă.
Mi-am amintit, în acest context, de un soi de revelaţie prilejuită pe când am citit întâia oară, scurt după de la publicarea primei sale ediţii, cartea lui Gianni Vattimo La società trasparente, tradusă câţiva ani mai târziu şi la noi.
Am trăit un neaşteptat sentiment de satisfacţie: mi s-a părut atunci că, în sfârşit, în babilonia ce se instalase în jurul conceptelor de postmodernitate şi postmodernism, la noi dar şi aiurea, cunoscutul filosof torinez comunist (cu carnet!) oferea lămuriri absolut necesare. Cheia unei înţelegeri mai exacte şi, ca să spun aşa, mai „populare”, îl constituia raportarea lumii postmoderne la tehnică, argumentând că, graţie saltului tehnologic, am trăi de-acum într-o societate larg deschisă, făcută transparentă de către aducerea lumii, prin emanciparea fără precedent a actului comunicaţional, la nivelul unui sat global.
Nu intuiam niciuna din capcanele acelei interpretări disimulate sub crusta îmbălsămată a acelui optimism. Într-un segment de timp de două decenii, procesul de globalizare a lumii pare a fi egalat, în substanţa sa organică, un ciclu de transformări aproape egal în consecinţe cu cele patru veacuri ale modernităţii lumii occidentale. Şi cu consecinţa, până la un punct neanticipată, a unui răsunător proces de răsturnare de planuri, prin bulversarea raportului omului cu natura, dar şi în interiorul sistemului său de valori.
Societatea transparentă a devenit – cine se mai îndoieşte – o societate a comunicării, una, s-a spus, deschisă, un atribut ce-a alimentat două curente de gândire în conflict, unul triumfalist, acompaniind modelul doctrinar neocapitalist şi neo-liberalist, şi celălalt, critic, câteodată cu accente catastrofice, poziţionat doctrinar către o stângă mai curând ne-marxistă şi care în spaţiul politicului pare să-şi mai caute încă agenţii de acţiune.
Schimbând ceea ce e de schimbat, axiomei carteziene cuget, deci exist considerate de mulţi ca emblemă a întregii modernităţi seculare, i s-ar substitui foarte bine azi una de genul comunic, deci exist; s-ar subsuma ei nu doar globalizarea, în sensul aşa-zicând „clasic” al termenului, adică de transformare a lumii într-un sat, pe motivul unei interconectări comunicaţionale, dar şi procesul intens evocat în ultimii doi-trei ani reprezentat de socializare.
Partea incriminantă ce subzistă în lumea – şi societatea – mai mult deschisă decât transparentă (dacă se acceptă că transparenţa echivalează cu ceea se sugera cândva în popor prin „datul poalele peste cap”) în care trăim îşi arată astăzi terifianta sa evidenţă în formele de glorificare a violenţei, a războiului („sfânt” ori de „spaţiu vital” într-o filiaţie nazist-stalinistă), ori, încă şi mai odios, a crimei ca efect al unei deviaţii somatice.
Revenim, astfel, la episodul celor trei adolescente engleze,ari de reţinut că, la vârfurile puterii, de la Washington, Londra, Paris, Roma şi Berlin, s-a făcut apel la un boicot al reţelelor de socializare folosite cu exces propagandistic de către „noii emiri” autoproclamaţi mesageri ai unei soluţii finale. Motivaţia ar fi că patetismul, înscenat, în care îşi înveşmântă ei propaganda războinică face prozeliţi şi, paradoxal, mai nou chiar în rândul unor tineri, ori foarte tineri occidentali aparţinând unor familii cu condiţii şi pretenţii de onorabilitate.
Iar realităţi atât de insolite de acum ar trebui să ne reconducă în meandre ale Istoriei nu tocmai îndepărtate spre a reconfirma felul în care un sistem propagandistic abil ticluit, precum cel fascist, nazist ori stalinist, a putut atrage, numai în aparenţă „misterios”, complicitatea unor milioane de italieni, de nemţi, de ruşi şi de ce-or mai fi fost.
Există, am mai spus-o reiterând de fapt străvechi adevăruri, o tainică voluptate a răului. Mai ales când răul e în mod constant şi cu viclenie atribuit necondiţionat altuia, adică duşmanului despre care Umberto Eco opina, cu ceva vreme în urmă, că, dacă nu există, atunci el trebuie inventat.
