Zorită de nerăbdarea noastră, primăvara dă semne, luându-se parcă după calendar, că i-a venit sorocul, în roata anotimpurilor, să ne inunde cu lumina ei diafană. O să ne mai încurce poate, cu încruntările lor, urâcioasele Babe, dar martie dă semnalul mişcării sevei în urzicile de pe ulucile bătrâne şi în sălciile despletite, languroase şi tandre, din prundurile cursurilor de apă, care mai păstrează amintirea iernii, vestind natura încremenită că are să reînvie. Deja mugurii stau să pleznească. În şirul de momente inefabile, care preced intrarea în drepturile legitime ale primăverii, deja ziua se apropie să fie egală cu noaptea, sălciile, cum spunea Geo Bogza, îl reprezintă pe cel mai inefabil. Sunt zilele desprimăvărării, în câmpia Doljului, care te înghite şi îţi taie respiraţia, în imensitatea ei. Vântul subţire şi rece perie arăturile şi grâul plăpând de astă-toamnă. Este în firea primăverii să fie şi caprocioasă, dar, deocamdată, firave fumuri aburii se ridică spre cer, un cer din care au dispărut vătuiţii nori ai iernii. O pagină se întoarce în cartea naturii şi se deschide alta, a unei mari speranţe şi făgăduinţe. Dacă răsfoieşti istoria acestei câmpii, care ne ţine teferi prin ceea ce produce, poţi înţelege legătura pătimaşă dintre oameni şi pământuri. Simţindu-te prieten, câmpia îţi cere să o iubeşti.
Este o câmpie cu o istorie încărcată şi zbuciumată, de mulţi uitată, ai cărei falnici fii au stat ca un cui în viaţa boierilor calici, şi, în martie 1907, umiliţi pe nedrept, ilogic şi încredibil, au ars grajduri, au tras clopotele, au incendiat pătule, magazii şi conace, plătind cu viaţa şi ani de temniţă. Scria, după răscoală, un ţăran lui Nicolae Iorga: „Noi arsesem un singur pătul, al prinţului Ştirbei, dar nouă, ştim, ne-a ars totul. Nu ştim să fie rămas vreunul căruia să nu îi fi pus foc ostaşii. Un domn căpitan de vânători zicea: foc aţi vrut, foc să vă dea!”. ”Robii albi ai brazdei negre”, cum i-a numit N. Iorga pe ţărani, au plătit scump. Dosarele privind represiunea au fost distruse, deşi discuţiile despre numărul morţilor şi răspunderilor au continuat ani în şir. La 15/28 martie 1907, mulţumind Corpurilor Legiuitoare pentru partiotismul ce le-a însufleţit în ajutorul dat guvernului să liniştească tulburările din ţară, Majestatea Sa Regele spunea: „S-a dovedit încă o dată că atunci când o primejdie ne ameninţă, toţi fiii ţării se unesc în singura cugetare de a-şi împlini datoria către patrie”. Puţin timp mai tâziu (26 aprilie – 9 mai 1907), Suveranul recunoştea „îndreptăţite pretenţiile ridicate de proprietari şi arendaşi” şi promitea că aceştia se vor împărtăşi, în limita mijloacelor disponibile, de ajutoare şi de sprijin. Întotdeauna, luna martie, prin aceste părţi ale locului, indiferent de vremuri, aduce aminte de o pagină de istorie incredibilă, răstălmăcită, din păcate, şi astăzi. Poate că bucuria e în general altfel decât melancolia şi iritarea. Sau poate iarna ne-a obosit. Iar acum nu avem decât forţa de a nu ne lăsa păcăliţi.
