[wposflv src=’https://www.cvlpress.ro/wp-content/uploads/2015/01/Auschwitz.flv’ previewimage=”https://cvlpress.ro/wp-content/uploads/video-play-button-305×205.png” title=”” autoplay=0]
După contropirea Poloniei, armata germană a preluat, sub conducerea ei, cazărmile orașului Oswiecim, transformându-l în cel mai mare complex de lagăre al perioadei naziste. Din vara anului 1940, Auschwitz a fost declarat lagăr model și pus la dispoziția delegațiilor internaționale, iar când au fost întrebați de ce au înființat acest lagăr, naziștii au spus că este singura măsură aptă să asaneze această lume de elementele ei precare. La momentul construirii acestui lagăr, Heinrich Himmler a pus problema încercuirii acestuia cu garduri de sârmă ghimpată, sub tensiune electrică, cu ziduri imposibil de trecut și turnuri de observație dotate cu pistoale mitralieră. Doi ani mai târziu, capacitățile de “cazare” ale lagărului Auschwitz I nemaifiind încăpătoare, s-a procedat la construirea altor două asemenea lagăre, respectiv Birkenau (Brzezinka și Auschwitz II). Aceste două noi capacități de ucidere în masă și-au arătat foarte curând productivitatea, dimensiunile crimelor din această perioadă, depășind orice limită a imaginabilului. Aceste crime se executau sub deviza “munca eliberează”, înscrisă pe frontispiciul porții de la intrare, cu litere de fier forjat – dovadă a cinismului conducătorilor naziști. Semnificația acestui slogan urma să fie prea curând înțeleasă de către deportații aduși cu forța în lagărele respective. Atât înainte, cât și după transportul lor, efectuat cu trenuri de marfă, că niște vite, deportații erau dispuși în rânduri compacte și sortați pe peroane.
Trupele SS germane, efectuau aceste operații de triere într-o manieră ce friza demența. Bătrânii și copiii erau despărțiți de grupurile apte de muncă, pregătindu-se să facă ultimul drum al vieții lor, către camerele de gazare, ascunse sub forma unor dușuri. Deportații apți de muncă au fost încartiruiți în așa-numitele spații de carantină. Batjocoriți și înfometați, își pierdeau încetul cu încetul personalitatea, la această contribuit și înfățișarea lor, după ce erau tunși. Urma înregistrarea și tatuarea respectivelor numere pe braț și drumul spre cazarmament, pentru a-și ridica ținuta de lagăr. Cel care supraviețuia carantinei urma să se integreze într-o grupă de muncă, care-și avea sediul la Auschwitz III, lagăr situat în afara complexului, în localitatea Monovitz. Deportații munceau în industria de apărare, în condiții inimaginabile, în mod special pentru concernul IG-Farben, la care era asociată și firma Degesch. Această întreprindere producea gazul de luptă Ciclon B, care, după 1941 a fost intens folosit în lagărele de concentrare, în vederea gazării deținuților sub binecunoscută metodă. Efectul gazului se face simțit numai după 20 de minute și provoacă o moarte în chinuri groaznice. Odată cu anul 1941, la numărul existent al deținuților s-a adăugat și un număr din ce în ce mai mare de deportați provenind din rândul armatelor aliate. Numai în toamna acelui an intraseră prin această poartă a morții un număr de 12.000 de soldați ai Armatei Roșii, ca nouă luni mai târziu, la apel, să răspundă numai 150 de oameni înfometați, loviți, restul fiind otrăviți, împușcați, maltratați. Femeile și copiii serveau ca și cobai de experiență a doctorilor SS, care aveau sediul în renumitul bloc 10. Celor uciși li se extrăgeau dinții de aur iar părul lor era folosit în industrie. În ianuarie 1945, pentru a șterge urmele acestor masacre colective, conducătorii naziști ai acestor lagăre au hotărât să distrugă orice urmă a crimelor lor, prin raderea de pe fața pământului a lagărelor. Multe dintre barăci au căzut pradă incendiilor, altele, construite din cărămidă, au fost distruse prin explozie. Datorită faptului că armata sovietică a înaintat mai repede decât se așteptau naziștii, o parte a lagărului de la Auschwitz, cu cele 39 de incinte ale sale, a rămas nedistrusă, constituind mărturia tragismului acestor locuri.
