Şedinţa comună a guvernelor român şi israelian, de la Ierusalim, „capitala unită şi eternă a Israelului”, constituie un eveniment de o amplitudine aparte, în contextul perenelor trainice relaţii dintre cele două ţări, niciodată răcite, dar nici cultivate cu discretă ipocrizie. Ceea ce ştim este că Israelul, o ţară cu destui inamici, dar şi potenţiali neprieteni în regiune, a simţit de-a lungul timpului mereu aprope Bucureştiul. Şi la această stare de lucruri a contribuit, chiar decisiv, fostul lider comunist Nicolae Ceauşescu, comunitatea evreiască din ţară, ca şi cea reîntoarsă acasă, lângă aceste realităţi adăugându-se şi abilitatea diplomaţiei de la Bucureşti, după 1990. Fiecare dintre aceste detalii se poate nuanţa, cu tuşele de rigoare. Destule au fost dificultăţile, nu uşor de surmontat, inclusiv din cauza multor abordări nelipsite de maliţiozitate, deşi realităţile, odată cunoscute, au fost şi asumate, încât nu mai pot fi răscolite. Recent, cu puţină vreme înaintea expirării mandatului de preşedinte al ţării, marele bărbat de stat Shimon Peres a evocat, într-o întâlnire cu premierul Victor Ponta, trainicele punţi de legătură dintre cele două ţări, reamintind, între altele, dovada unei memorii fabuloase şi vii, că România, după războiul de 6 zile, din 1967, a fost singura ţară din blocul răsăritean care n-a rupt relaţiile cu Israelul. Nu mai zăbovim asupra conţinutului acestor relaţii, de-a dreptul consistente. Neîndoielnic, Bucureştiul şi Tel Aviv-ul au o relaţie specială, creată în cei 66 de ani de relaţii bilaterale neîntrerupte, dar şi determinarea de a înainta către o dimensiune strategică a cooperării, cum se menţionează într-un comunicat MAE, după întrevederea ministrul român de Externe, Titus Corlăţean, cu omologul său israelian Avigdor Lieberman, care, între altele, ştie şi româneşte. Cea de-a doua şedinţă comună a guvernului român şi guvernului statului Israel n-a fost doar o expresie a cordialităţii reciproce, ci şi posibilitatea identificării a noi modalităţi de cooperare în plan sectorial, în diverse domenii: economic, investiţii, cercetare şi dezvoltare, turism şi educaţie. De altfel, a şi fost semnat deja, de către şefii diplomaţiilor română şi israeliană, Protocolul de cooperare între cele două ministere, dar şi Programul de colaborare culturală, educaţională şi ştiinţifică, pentru anii 2014-2017, între guvernele conduse de Victor Ponta şi Benjamin Netanyahu. Circumscris acestora este şi dialogul fertil al celor doi premieri, deplina lor încredere reciprocă şi, în context, o subliniere a lui Victor Ponta: „Vă asigur că veţi găsi întotdeauna în România un partener (…). Vreau să condamn orice formă de violenţă care se manifestă împotriva poporului dumneavoastră şi a guvernului dumneavoastră”. Nu e loc de comentat performanţa oratorică a premierului, atent la nuanţe, dar de această dată trebuie lăudată mişcarea sa inteligentă. Israelul trăieşte într-o lucidă şi necomplezentă disperare. Convins doar că într-o lume în care pacea şi Dumnezeu sunt figuri retorice e loc şi pentru încredere în viitor. Când a prevenit Occidentul că Primăvara Arabă ar putea deveni Iarna Arabă, nimeni n-a vrut să audă. Pe tot parcursul anului 2011 s-a celebrat ceea ce se credea că este începutul unei noi ere de democraţie, libertate şi respectarea drepturilor omului în Orientul Mijlociu. Devenit în prezent o bombă cu ceas pentru israelieni şi aliaţii lor vestici. Paradoxal, deşi poziţionate în zone geografice diferite, nu la mare depărtare, Israelul şi România au totuşi o asemănare, deseori trecută cu vederea: încrâncenarea partidelor lor politice. Ceea ce nu li se poate însă imputa politicienilor evrei este dragostea lor neţărmurită, implacabilă şi devoratoarea faţă de propria ţară. Scriitorul şi istoricul marocan Robert Assaraf, care trăieşte la Paris, în cartea „Ariel Sharon şi bătăliile lui politice”, descrie, fără să-şi propună precumpănitor acest lucru, şi această virtute a evreilor.
