Crăciun la Tălpaş!

0
350

talpas 145 de kilometri sunt de la Craiova până la Tălpaş, comuna de la graniţa de Nord a judeţului, unde se aud, spun localnicii, cocoşii din Dolj, Gorj şi Vâlcea, fără a-i putea deosebi pe unii de alţii. Cu satele sale componente – Tălpaş, Soceni, Mofleşti, Nistoi şi Putinei –, comuna numără puţin peste 1.000 de suflete, depopularea petrecându-se prin plecarea tinerilor afară, în căutarea unui trai mai bun. Satele se topesc văzând cu ochii şi nimic parcă nu mai aduce cu alte timpuri. Mai bune după unii, mai proaste după alţii, din motive pe care nu le mai evocăm. Oricum, traiul lor nu a fost niciodată din cale-afară de înlesnit. Ceea ce nu se arată pe nici o hartă a Doljului sunt detaliile comunei, traversată de la o margine la alta de râul Plosca, alimentat primăvara de pârâul Nistoi, afluent al Amaradiei, în vecinătatea Melineştiului. Farmecul comunei, lipită între culmile deluroase – Dealul Muierii, Dealul Golumbelului, Dealul Părului –, cu văile lor priporoase, străjuite de peste 1.000 ha de pădure în trupuri compacte este provocator, în toate anotimpurile anului, mai puţin iarna, care o dezavantajează. Chiar dacă vălătucii unor nori, ce se zăresc mai ales în anotimpul rece, în seninul de sticlă al cerului, deasupra pădurilor de foioase, în care rătăcesc „oaze” de aluni, desenează îndeosebi dimineaţa peisaje fabuloase. Paradoxal, de pe urma acestor frumuseţi ale naturii, greu egalabile, nu se poate trăi avantajos, decât prin trudă maximă, atestată de un lanţ de întâmplări, mai mult sau mai puţin fericite, mai mult sau mai puţin dramatice, dar oricum mărturisind o zbatere, o speranţă şi o opţiune implicit spre un ţel. Întâmplări care, la timpul lor, au zguduit sau înălţat comunitatea cedează acum locul unor statistici serbede, de-a dreptul fără sens, când le văduvim de substratul lor uman.

Pariul care trebuie ţinut

talpas primarGabriel Dănciulescu, 53 de ani, a ajuns primar după ce fusese viceprimar al comunei pe cele trei mandate ale predecesorului său, învăţătorul Gheorghe Casiu. Dacă le-a promis ceva celor care l-au votat, a fost că „va face mai multe”, ceea ce suna aidoma unui pariu. Nici nu era greu de avansat o asemenea făgăduinţă. Mai deunăzi, la pomul de Crăciun, organizat de Primăria comunei, a dăruit fiecărui copil, din cei 140 strânşi, câte o plasă cu daruri pe măsura unui buget auster, dar care a adus destulă voioşie în rândul micuţilor. Oricum, a fost o zi frumoasă, de ţinut minte, şi să nu scăpăm din vedere: şcoala din comună are un director capabil, un fiu al ei, prof. Ion Valentin, al cărui tată a fost, de asemenea, dascăl. Comună în care mai mulţi la număr se prăpădesc decât se nasc, Tălpaş are jumătate din populaţie îmbătrânită şi vreo 34 de persoane care primesc ajutor social. Restul muncesc, până simt că le pârâie oasele, pe terenurile agricole ce le aparţin, de îndoielnică fertilitate dintotdeauna. Şi cine este în putere are pătulele doldora şi bătătura plină de orătănii. Mari suprafeţe de terenuri agricole rămân nemuncite, an de an. Destule vorbe, care nu duc nicăieri am auzit la Tălpaş. Dar peste necazurile de peste o zi sau două, ori mai multe, nu există gospodărie în care să nu se fi sacrificat un groştei sau doi, cum este obiceiul, şi nu vor lipsi la masa de Crăciun oala de vin şi nici rachiul bine păstrat. În „satele adunate”, Mofleşti, Nistoiu, Soceni şi Tălpaş, cu atestare documentară, urmaşii moşnenilor de odinioară, în pofida vicisitudinilor unei istorii aspre, aşteaptă sărbătoarea Crăciunului în straiele lor bune, cu ochii umeziţi de veştile ce le vin de la copiii risipiţi în lumea largă, aidoma unor păsări rătăcite. Şi unii se îndoaie, sub fiorul emoţiei, precum stejarii din pădurile învecinate, rupţi în două de furtuni şi trăsnete. Povestea Meşterului Manole, cred vârstnicii locului, laolaltă cu noi, nu se învaţă citind-o din cărţi, ea chiar stăruie în sângele nostru, relevându-se ori de câte ori ne bântuie o încăpăţânare sau o patimă.

O tinereţe câteodată uitată!

talpas primariaConstantin Popescu este casierul Primăriei din Tălpaş. Un bărbat în putere, extrem de vioi în privire, care lasă impresia că ştie totul despre comună, pe deasupra având şi harul povestirii, mai ales şi al tandrei compătimiri. În prima tinereţe a lucrat la „foraj”, ca mai toţi bărbaţii în putere. Când prin 2005 s-a terminat povestea şi la „parcuri” şi la staţia de compresare, şi la extracţie şi la foraj, a înţeles că trebuie să încerce altceva. Se câştigau salarii bune la „Vârteju”. Dar a venit privatizarea. Copiii i-au plecat în Anglia, cum au făcut şi alţii. Stă în firea localnicilor, încercaţi de-a dreptul de multe grozăvii, să-şi regăsească mereu şi mereu o tinereţe câteodată uitată. Traiul lor nu a fost niciodată din cale afară de înlesnit, dar parcă nici atât de nesigur.

Un „mâine” foarte aproape

talpas scoalaŞi „mâine”, l-am întrebat într-un târziu al unei discuţii aprinse, pe Constantin Popescu, mereu precaut să nu sloboade tot ce avea pe suflet. Şi într-un târziu a înţeles ce vroiam să aflu şi m-a făcut să cred doar că acel „mâine” este foarte aproape. Cu populaţia existentă, acum, mai mult ca sigur, comuna se va realipi de Fărcaş, cum a mai fost până în 2004, din raţiuni administrative. Chiar dacă până atunci oamenii locului vor rezista, împotriva singurătăţii, cum se spune „până la ultimul cartuş”. În cele din urmă se vor preda cu muniţia întreagă. Tălpaş este una din cele mai sărace comune ale Doljului, cu o lume teafără, care nu înţelege de ce ursitorile ei n-au fost mai generoase.