S-a încheiat şi runda finală a consultărilor lui Ludovic Orban –premierul desemnat de Klaus Iohannis- să sistematizeze o majoritate parlamentară– cu refuzul categoric al lui Victor Ponta, de la Pro România, de a-i acorda susţinerea de rigoare la votul de investitură. Cum nici întâlnirile anterioare cu liderul PMP, Eugen Tomac, şi USR, Dan Barna, nu fuseseră pe deplin lămuritoare, mai degrabă „pe muchie”, Ludovic Orban are suficiente motive să se îndoiască de succesul demersului său, chiar dacă mai crede că şansele de investitură „rămân în picioare”. Fără aportul parlamentarilor Pro România şansele de reuşită sunt insignifiante, chiar dacă s-ar vota disciplinat, „in corpore”, de toţi parlamentarii PNL (96), USR (40), ALDE (23), PMP (18), UDMR (30), minorităţi (17) neafiliaţi (3). De la marginea aceasta a lucrurilor încep alte comentarii în evaluarea situaţiei politice. Cum s-a ajuns aici se ştie. Klaus Iohannis a considerat că poate da un mesaj de forţă în plină campanie electorală, potenţând dărmarea unui guvern legitim, pe care l-a boicotat sistematic, cu convingerea că va putea avea un „guvern al său”, condus de liderul unui partid care a intrat în Parlament cu doar 20%, nici jumătate din cât a avut PSD. Pe ce argumente realiste s-a rezemat speranţa alinierii „milităreşti” a cinci partide politice (USR, UDMR, PMP, Pro România, ALDE) şi grupul minorităţilor naţionale, altele decât cea maghiară, în spatele unui guvern monocolor PNL este greu de spus. Cât de suplă e gândirea politică că poţi conduce o ţară, cu aliaţi de conjunctură, dispunând de mai puţin de 100 de mandate, asta nu mai discutăm, fiindcă se cheamă amatorism. Oricum criza politică, spre care s-au deschis porţile, are un autor în persoana preşedintelui Klaus Iohannis. Social-democraţii –demonizaţi- rămân nu doar grupul parlamentar cel mai consistent, dominant în toate comisiile parlamentare, dar păstrează şi un potenţial de negociere ridicat, inclusiv cu o parte din partidele ce au contribuit la căderea guvernului Viorica Dăncilă. Faptul că preşedintele Klaus Iohannis nu poate conduce, pe deplin jocul politic, în actuala perioadă, se poate întoarce indirect, ca un bumerang, împotriva sa. Fiindcă tot ce se întâmplă era previzibil. Şi întreg scenariul s-a dovedit catastrofal. Uneori istoria e cinică, dar politica este complicată şi ciudată, fiindcă dacă în luna iunie a.c. la moţiunea de cenzură, senatorul Călin Popescu Tăriceanu îl ironiza pe Ludovic Orban, acum l-a reevaluat găsindu-l frecventabil. Chiar „schimbat” în bine. Mostră de neseriozitate totală din partea unui politician, precum Călin Popescu Tăriceanu, în amurgul carierei. Ideea că tot Ludovic Orban va fi desemnat să formeze şi al doilea guvern, care finalmente va trece prin Parlament, sub ameninţarea alegerilor anticipate, este una mai degrabă utopică. Clar este un lucru: Klaus Iohannis nu poate genera consens. Lucrurile s-au complicat şi se prefigurează diferite scenarii. Lui Ludovic Orban nu-i rămâne altceva de făcut decât să depună mandatul încredinţat de preşedinte, aflându-se în imposibilitatea de a coagula majoritatea parlamentară necesară, aptă să întrunească 233 de voturi. Fără reproşuri inutile. Faptul că se amăgeşte, considerând că ar mai putea „convinge” câţiva parlamentari social-democraţi, cum s-a întâmplat la moţiunea de cenzură, este iluzoriu, şi nicidecum o soluţie politică, aptă să-l avantajeze. Şi într-o asemenea ipoteză ar conduce un guvern, legat de mâni şi de picioare. Iată cum un partid balama –Pro România- croit cu parlamentari racolaţi prin dezertări, din PSD, a ajuns decisiv, în jocul politic. Dar ce mai contează aşa ceva, când în raportul MCV există un atac direct la Curtea Constituţională a României, sinonim cu un atac la suveranitatea naţională, alimentat de însuşi preşedintele Klaus Iohannis care a refuzat punerea în aplicare a unor decizii ale garantului Constituţiei României. Şi tăcerea e totală.
