Vechile meșteșuguri din satele doljene dispar odată cu bătrânii

0
214

Chipuri de meșteri, brăzdate de timp sau de muncă, fie că sunt de-o vârstă sau mai tineri, vechi obiceiuri, care cât de curând vor fi doar într-o poveste despre satul românesc tradițional, o multitudine de obiecte cu care spațiul rural este atât de familiarizat – ici un război de țesut, acolo un dărac ori o vârtelniță, apoi statornice edificii precum biserici și școli…

Pe scurt, o moștenire etnoculturală pe care Doljul o lasă descoperită oricui îi bate cu pasul ulițele și are răgaz să-i afle frumusețea. O moștenire care, din teama de a n-o pierde, dar și din dorința de a o redescoperi, este arhivată cu dragoste și pricepere de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Dolj. Se întâmplă încă din 2006, când a fost inițiat un program de cercetare vizând această zonă etnografică, până în prezent fiind cuprinse 28 de comune. „Ne pare foarte rău că, în timp, meșteșugurile astea tradiționale dispar. Dispar odată cu bătrânii, care n-au mai avut pe cine să învețe…”, mărturisește Nicolae Dumitru, referent în cadrul instituției, cel căruia îi aparține inițiativa derulării acestui proiect.

Așadar, chipuri de meșteri, vechi obiceiuri, felurite obiecte tradiționale și edificii cu însemnat rol în viața comunității, din Caraula, Galiciuica și Giubega – pe toate le puteți regăsi în expoziția „Satul doljean – ieri și azi”, deschisă la sediul C.J.C.P.C.T. Dolj din Craiova (strada „Alexandru Macedonski” nr. 28). Vernisajul a avut loc săptămâna trecută, în prezența reprezentanților celor trei comune, ca și a membrilor ansamblului folcloric de copii din Galiciuica, însoțit de Gheorghe Stoica, directorul Căminului Cultural din localitate, care au oferit un scurt program artistic.

Expoziția reprezintă doar unul din rezultatele proiectului de cercetare cu tema „Tradiţia şi creaţia populară în satul românesc contemporan – zona etnografică Dolj”, alte numeroase imagini, informații și înregistrări audio-video intrând în arhiva instituției. Proiectul va continua, anul acesta, în localitățile Valea Stanciului, Dioşti, Leu, Ghindeni și, dacă timpul permite, și în altele, mai spune Nicolae Dumitru. Marea dorință a reprezentanților C.J.C.P.C.T. Dolj  este ca, în viitor, să ia la pas toate cele 104 comune ale Doljului, spre a surprinde și a pune la păstrare toate frumusețile etnografice și folclorice ale locului. Pentru a ști cine am fost și ce mai suntem…

 

Interviu cu Nicolae Dumitru, referent în cadrul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Dolj

Nicolae Dumitru

–       Când ați început acest proiect și în câte comune doljene ați reușit, până acum, să vă derulați cercetarea?

–       Proiectul cu tema „Tradiția și creația populară în satul românesc contemporan – zona etnografică Dolj” a demarat în 2006, în ultimul trimestru al anului, când a fost o singură comună cercetată – Argetoaia, cu ea am început. Dar din 2007 încoace am ajuns, în timpul anului, cam în patru comune – una pe trimestru, fiindcă în afară de acest proiect am mai avut și alte activități. Anul trecut, din fericire, am putut ajunge în cinci sau șase. În total, sunt 28 de comune în care ne-am extins cercetarea, din peste 100, câte are Doljul. Noi asta intenționăm, ca în timp să ajungem în toate.

Am început cu comunele unde avem director de Cămin Cultural, fiindcă sunt persoanele cu care noi intrăm în legătură cel mai ușor și care pot să ne însoțească prin localitate. Am ocolit poate anumite localități tocmai pentru că acolo nu avem persoană de legătură. Iar primăriile nu întotdeauna sunt binevoitoare, să ne primească sau să ne recomande pe cineva care să ne ajute să ne desfășurăm proiectul. Deci, nu peste tot am fost primiți cu dragă inimă… Au fost primari care ne-au spus: „N-avem noi destule pe cap, mai veniți și voi de la cultură!”.

–       Cu ce gânduri și așteptări ați pornit să cercetați realitatea satelor doljene?

–       Din păcate, nu mai putem să vorbim chiar de niște sate tradiționale, sunt modificări începând de la construcții și până la viața omului. Fiindcă… fiecare se dă după timp, cum se spune. Noi am început acest proiect cu gândul de a aduna informaţii despre ceea ce au fost odată şi să vedem ce mai există în ziua de astăzi. La început lumea a fost suspicioasă, ridica din umeri spunând că la ei în comună nu e nimic important de văzut. Dar uite că, scormonind, am găsit, ici-acolo, și lucruri bune. S-au mirat şi ei de ce există în comuna lor! Mă bucur că acest proiect a prins viață, fiindcă într-adevăr am adunat mult material…

–       Cu precădere ce se mai păstrează astăzi din zestrea populară?

–       Mai există câteva meşteşuguri reprezentate. E adevărat că de bătrâni, în special, care n-au mai avut pe cine să şcolească. Nu numai din pricină că n-au vrut tinerii, dar nu prea mai există nici cerinţă, nici materialele necesare… Spre exemplu, împletitul în nuiele. Se practică, dar sporadic, acolo unde sunt pâraie, unde există răchită sau salcie. Dar şi acolo doar sporadic, cum spuneam, pentru că nu mai este cerinţă pentru obiectul finit. De asta dispare, în timp se va pierde de tot. Am mai găsit, e adevărat, localităţi în care oamenii împletesc, dar o fac când au ei nevoie de câte o târnă sau de un coş.

Apoi, în aproape toate comunele mai sunt fierari-potcovari. Unii care s-au dotat după „ultima modă” şi lucrează mai mult electric, dar sunt şi alţii care au foale, păstrate sau moştenite de la bunici, de la părinţi, acolo unde meşteşugul s-a transmis din tată în fiu. Şi cam atât, în rest s-au pierdut… Dogăritul se mai regăsește ici-acolo. Lumea spune că nu îl mai practică pentru că acum sunt vase din plastic ori din alte materiale și nu mai cere nimeni un butoi sau o butică. Rotăritul… la fel. Ne pare foarte rău că, în timp, meșteșugurile astea tradiționale dispar. Dispar odată cu bătrânii, fiindcă acolo unde le-am mai găsit ele sunt practicate de oameni în vârstă, poate de 80 de ani, care, cum spuneam, n-au mai avut pe cine să învețe, pentru că n-au fost doritori.

Cât priveşte rapsozii populari, tarafurile, formaţiile, cetele de lăutari, sunt foarte rare comunele unde mai există, le numeri pe degete. Deşi, spre bucuria noastră, am descoperit – chiar acolo unde ni s-a spus că nu mai e nimeni –  oameni care au un repertoriu, bătrâni care îşi mai aduceau aminte de doine şi balade… Sau ne povesteau din viaţa lor, căci au întâlnit multe în viaţa lor, au fost şi în război. Îi asculţi și n-ai mai pleca de lângă ei! Sunt oameni cu darul vorbirii şi au şi multe de spus.

–       Ce s-a pierdut cu desăvârşire în acest fabulos și spectaculos spațiu rural?

–       S-a pierdut, spre dezamăgirea noastră, războiul de țesut, deși este o zonă în care arta țesutului era foarte dezvoltată, în care toată lumea ţesea. Până în anii ’50-’60, vorbesc. În fiecare casă exista război de ţesut şi nu era iarnă în care acesta să nu fie pus, cum zic ei, adică instalat, şi să se facă fie un macat, fie trenţare, fie o pânză, ceva. Acum lumea îl are aruncat prin pătul sau chiar l-au băgat pe foc… Au fost doar vreo două comune, e vorba de Lipovu și Măceșu de Jos, unde l-am mai găsit instalat și unde, într-adevăr, se țesea. În rest, femeile povestesc că au lucrat, unele și-au făcut la război chiar zestrea de măritat, dar acum nu mai lucrează. Asta și din cauză că nu mai e cerință, și din cauză că, spre dezamăgirea țesătoarelor, tineretul nu mai pune baze prea mari pe lucrul de mână… Am găsit covoare, macaturi puse pe jos, călcate în picioare, distruse, deşi sunt lucruri unicat şi care ar trebui să fie păstrate ca o piesă de muzeu.

Care sunt următoarele comune în care veți ajunge?

– Anul acesta ne propunem să mergem în Valea Stanciului, Dioşti, Leu, Ghindeni şi, dacă timpul permite, s-ar putea să adăugăm încă o comună sau chiar două.

 

Între comunele vizate deja de proiectul de cercetare se numără Argetoaia, Afumați, Bistreț, Caraula, Celaru, Cioroiași, Ciupercenii Noi, Coțofenii din Dolj, Daneți, Desa, Dobrești, Drăgotești, Galiciuica, Gângiova, Izvoare, Gighera, Giubega, Giurgița, Lipovu, Maglavit, Măceșu de Jos, Melinești, Pielești, Plenița, Terpezița, Vârvoru de Jos.

„Orice fel de meserie/ Nu e rău omul să știe” și „Meșteșugul la om e brățară de aur” stă scris sub două dintre fotografiile din expoziția „Satul doljean – ieri și azi”. Iar învățătura lui Anton Pann au respectat-o și o fac încă mulți dintre oamenii satelor doljene: cismari, croitori, tâmplari, fierari-potcovari, cojocari-căciulari, frizeri, dogari, căldărari, țesătoare, apicultori, împletitori în nuiele, crescători de animale.

Imaginilor cu chipurile ori atelierele acestora le sunt alăturate pe simeze altele ce surprind frământatul pâinii și tescuitul strugurilor, pivnița casei și cazanul cu țuică, porumbarul și moara comunală, târgul de săptămână și cimitirul, „fântâna mireselor” și lada de zestre, războiul de țesut, vârtelnița și dăracul manual.

Obiectivul aparatului de fotografiat a zăbovit însă și asupra obiceiurilor locului – Hora de pomană la Giubega și Galiciuica, Iordănitul la Sfântul Ioan și Mersul cu urâții la Caraula, Păzitul ritual al fântânilor etc. –, ca și a rapsozilor, instrumentiștilor (acordeon, saxofon, fluier, ocarină) ori membrilor Ansamblului Folcloric „Alunelul” de la Galiciuica.

Din imaginea comunelor nu lipsesc sediile principalelor instituții – biserici, școli, cămine culturale, primării –, dar nici monumentele închinate eroilor.

 

 

Amelia Etegan, managerul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Dolj:

«Ideea derulării acestui proiect este una salvatoare pentru tot ceea ce înseamnă tradiţie şi creaţie populară. Astfel am putut să intrăm în contact cu oamenii, să aflăm mai multe despre meşteşugurile, tradiţiile, obiceiurile din comunele doljene. Şi să ştiţi că nu e foarte uşor să faci acest lucru, pentru că fiecărei localități e nevoie să îi rezervi câteva zile și câteva deplasări în acest program de cercetare. Ori timpul nostru nu este, de cele mai multe ori, aşa de generos cum s-ar crede… Ceea ce se vede în această expoziție fotodocumentară este doar o parte din informaţia pe care o deţinem, în urma cercetării de teren. Este o expoziţie în care se regăsesc foarte multe aspecte legate de viaţa comunității. Fiecare dintre cei care sunt personaje în fotografiile acestea este, de fapt, personaj în viaţa şi activitatea culturală a comunei respective».