Magia Sânzienelor

0
50

Sărbătoarea de Sânziene (sau Drăgaica, în Muntenia și Oltenia) – prăznuită de ziua naşterii Sf. Ioan Botezătorul – este legată de cultul recoltei, al vegetaţiei şi al fecundităţii şi păstrează în ea, ca toată tradiţia românească, un amestec fascinant de creştinism, păgânism şi vrăjitorie. În noaptea de Sânziene, „Dumnezeu rânduieşte un răstimp de linişte, când stau în cumpănă toate stihiile şi cerurile cu stele şi vânturile” (Mihail Sadoveanu), ielele (Rusaliile) pot să fie îmblânzite şi fetele tinere pot să-şi afle destinul, spălându-se, la răsăritul soarelui, cu roua curată de pe flori.

Dintre toate sărbătorile de peste an din calendarul popular, Sânzienele au un farmec aparte, dând naştere unui spectaculos ceremonial magic în noaptea de 23 spre 24 iunie. Obiceiurile se pierd departe, în timp. Sunt datini autohtone, al căror nume dac s-a pierdut. S-a păstrat cel roman – Sânziana (de la Sancta Diana), care circulă şi azi în Ardeal, şi cel slav, de Drăgaica, venit mai târziu şi care circulă în Muntenia şi Oltenia.

Apărarea gospodăriei

Sânzienele sunt plante cu flori galbene-aurii şi plăcut mirositoare. Cresc prin livezi, păşuni, margini de păduri şi poieniţe. Fetele adună florile în buchete, fac colane şi împletesc cununi circulare şi cruciforme sau le strâng în bucheţele. Aceste coroniţe şi buchete sunt aduse în sat și aşezate pe porţi, uşi, ferestre, pe şuri, pe stupi şi chiar în straturile de legume, în credinţa că ele vor ocroti casa şi gospodăria de puterea forţelor malefice, aducând totodată noroc, sănătate şi belşug oamenilor, animalelor şi semănăturilor („vor înflori ca sânzienele”).

De leac şi descântece

La Sânziene, femeile pornesc în plină noapte spre locuri ştiute numai de ele pentru a aduna ierburi de leac şi descântece: sânziene, usturoi, cicoare, cimbrişor, trifoi-alb, sulfină ş.a. Multe dintre ele se duc la biserică, cu credinţa că, dacă vor fi sfinţite, vor fi şi mai bune de leac. „Fetele merg pe câmp şi culeg flori, mai ales sânziene, din care îşi fac coroniţe; din flori de cicoare se fac brâuri cu care se încing pe mijloc, purtându-le toată ziua. Seara îşi dau jos cingătorile, pe care le pun să se usuce (sunt folosite mai apoi ca plantă de leac)”, scrie Tudor Pamfilie, în „Sărbătorile la români”. „Florile culese în această zi mai sunt bune pentru tuse, pentru diferite boale, pentru urâciune şi pentru afumarea vitelor, când sunt bolnave”, adaugă Th. D. Speranţia. Şi mai spune Pamfilie: „În această zi se face descântecul de întors inima unuia către altul, spre a alunga vrajba dintre doi inşi şi a aduce între ei bunătatea şi voia cea dragă”.

Vestirea ursitului

Alături de funcţia de apărare, Sânzienele erau socotite uneori de tinerele fete şi un mijloc de a-ţi afla ursitul, cât şi timpul când se vor mărita. Cununile bărbaţilor, împletite în formă de cruce, iar cele ale fetelor în formă de cerc, sunt aruncate pe casă. Dacă jerbele se opresc pe acoperiş, e semn de nuntă, iar dacă nu, ursitul sau ursita mai trebuie aşteptat(ă). Înainte de răsăritul Soarelui, era obiceiul ca aceste cununi să fie aruncate în coarnele vitelor. Dacă gingaşa coroniţă se oprea în cornul unei vite tinere, fata se mărita după un tânăr, iar dacă se oprea în cornul vitei bătrâne, ursitul era om în vârstă.

În unele sate e obiceiul ca pe drumul de întoarcere către sat fetele să privească prin cunună, iar în funcţie de vârsta şi însuşirile fizice ale persoanei văzute să deducă şi calităţile morale ale viitorului soţ. Fetele îşi pun flori de sânziene neîmpletite sub căpătai. În acea noapte ele îşi vor visa ursitul. Dacă va fi purtată în păr sau în sân de fecioare sau tinere neveste, acestea vor deveni atrăgătoare şi drăgăstoase.