Fabrizio De André: un magic poet al muzicii

0
144

Mă intrigă de multă vreme condiţia, destul de precară, în raport cu situaţia din alte ţări şi culturi, a muzicii noastre zise „uşoare”. De ieri şi, mai ales, de azi. Fiindcă, în pofida unor prea puţine excepţii, compozitorii, ca şi interpreţii lor, chiar şi atunci când ei coincid, n-au acordat interesul cuvenit textelor pe care şi-au clădit melodiile.

Modelele n-au lipsit şi, în Franţa, cu şansoneta (cine, i-a ascultat, măcar o dată, pe legendarii Edith Piaf, Gilbert Becaud, Juliette Greco, Barbara, Aznavour şi alţii, cu multe melodii pe versuri ale unor poeţi consacraţi) ori în Anglia, SUA şi Canada (Beatles, Leonard Cohen, ca să nu-l mai pomenesc pe Bob Dylan) nu-i poate uita.

În Italia, în care muzica „uşoară” concurează, în popularitate, cu fotbalul, iar Festivalul de la San Remo, unic în lume, a ajuns anul acesta la cea de –a 66 ediţie a sa, coexistă, pentru toate gusturile, şi şlagăre pe măsura popularelor  noastre „Lalele” ori „Drumurile noastre toate”, ca şi creaţii de autor: de aici şi particularitatea genului muzical şi titulatura de cantautore, pe care şi-au adjudecat-o în timp cei mai cunoscuţi şi mai frecventaţi reprezentanţi din Peninsulă. Printre ei, longevivul Adriano Celentano (un veritabil fenomen de faimă internaţională cu texte adaptate din „clasici” ai rock-ului) ori neuitatul Sergio Endrigo (cu nu mai puţin faimoasă melodie a sa „Canzone d’amore”, dar şi cu una, mai neobişnuită, cu titlul „Pe strada nebunilor, la numărul zero”, un incitant, prin  absurdul evoca, text al unui poet cubanez post-avangardist) şi atâţia alţii.

Pe Milva, spre exemplu, am cunoscut-o personal şi am avut prilejul să discutăm, la o cină prelungită într-un orăşel din Abbruzzo, despre cariera sa muzicală şi teatrală, aproape toată pe opere ale lui Brecht, ea fiind şi cea care a lansat, prin anii şaizeci, melodia „Bella ciao”.

Mai puţin cunoscuţi în spaţiul nostru, cu câteva excepţii ceva mai „impozante” şi la modă, sunt câţiva dintre reputaţii cantautori, în frunte cu piemontezul Fabrizio De André, decedat, în urma unei maladii necruţătoare, la 58 de ani, în 1999, cu o biografie insolită, în tinereţea din vremea protestelor din 1968, un revoltat, de stânga, ba chiar un „anarhic”, cum avea să se autodefinească la maturitate.

Cu zeci de albume vândute în milioane de exemplare, protagonist al celebrelor mitinguri din Rimini, pe coasta Adriaticei, consacrate unor grave subiecte ale lumii de ieri şi de azi (pacea, de care aproape că nu mai vorbim, sărăcia, nedreptatea, politica „murdară”, nu cea „corectă), Fabrizio De André e azi unanim recunoscut şi ca poet. Şi cărturar, în sensul cel mai larg al termenului. Melodiile sale au uimit – şi vor continua să uimească – prin lirismul lor oscilând între diafanitatea unor sentimente eterne (iubirea, trecutul istoricizat, natura în felurimea aspectelor ei) şi patosul de extracţie umanistă (destine frânte, precum cel al unui „angajat” ori al unui încarcerat fără vină şi care îşi interpelează, resemnat, judecătorul nedrept).

Despre el s-a scris că a răvăşit canoanele genului muzical italian cu baladele sale mai mereu suspendate între mit şi realitate, sfidând aroganţii – şi proştii – din toate vremile – prin limbajul biciuitor al ironiei.

Extraordinarul regizor german, star de ani de zile la Hollywood, Wim Wender, creator, printre altele, al peliculei „Cerul de deasupra Berlinului”, din 1987), mărturisea într-un interviu stupoarea sa când l-a ascultat tardiv pe De André, declarându-l genial, neîncetând să-l popularizeze în SUA.

Recent, prestigioasa editură torineză Einaudi a publicat, într-un substanţial volum, o selecţie din „jurnalul secret” al cântăreţului, neştiindu-se dacă autorul său l-ar fi gândit pentru un public cititor (sunt mii de însemnări, majoritatea „crude”, diverse, notaţii pe tot felul de suporturi, de la şerveţele de masă la margini de ziare şi notes-uri).

Din el se conturează profilul atât de singular al unui intelectual angajat, în spiritul vremii, antirasist şi antinazist („Cu rasiştii şi cu naziştii nu se convieţuieşte, nu se tratează, trebuie închişi, ei da, între patru pereţi şi acolo să-şi demonstreze autosuficienţa, capacităţile lor de oameni superiori, marea lor forţă exercitată, cine ştie de ce, mereu şi numai asupra celor slabi”, e una din însemnări).

Citindu-i „jurnalul” şi luând act de lecturile sale (era un cititor pasionat şi pasional) cele mai diverse, de la Platon şi Petroniu la Spinoza, Hegel, Adorno, Sartre, Camus şi Proust, nu pot să nu mă întreb dacă, în lumea muzicii noastre uşoare, va fi existând măcar unul cu astfel de preocupări.

 Iar pe cei cu dubii asupra judecăţilor de mai sus, îi invit la o confruntare ascultând unul dintre cele mai dramatice cântece ale sale care descrie povestea unui drogat în prag de moarte.

https://www.youtube.com/watch?v=HC2uJe2eDvQ