Un remember complicat

0
95

Scriitorul Stelian Tănase, preşedinte – director general al TVR, ne readuce aminte, pe blogul personal, că sunt „25 de ani de la începutul marelui protest din Piaţa Universităţii”. Şi procedează domnia sa la un remember, comparând-o cu „un Tien Anmen la Bucureşti”. Multe trebuie să ştie Stelian Tănase despre ceea ce s-a întâmplat în iunie ’89 la Beijing, dacă altă comparaţie mai recentă – Maidan, Piaţa Tahrir din Cairo, Parcul Gezi din Istanbul – nu a găsit. Poate mai putea reflecta în această privinţă. Stelian Tănase se relegitimează ca un actor principal al Pieţei Universităţii, în care a fost „de la început”, „după ce o mână de oameni a blocat bulevardul Magheru, între Hotelul Intercontinental şi locul unde fusese biserica Enei”. Aproape seară de seară, din balconul Universităţii, Stelian Tănase a vorbit celor adunaţi: «Piaţa se umplea de lume în fiecare după-amiază/seara (…), vârful se înregistra între orele 19.00 şi 21.00 (…), repertoriul manifestanţilor cuprinzând scandările cunoscute „Jos Iliescu!”, „Jos comunismul!”, „FSN/KGB”, „Mai bine golan decât comunist”». „La Bucureşti se făcea şi scria atunci istoria Europei de Est şi a ieşirii din comunism”, mai scrie cel care se plângea, nu demult, într-un interviu pentru „Gândul”, că „după campanie (n.r. – alegerile prezidenţiale) o să vedeţi că o să fiu demis”. Au trecut aproape cinci luni şi presimţirea nu i s-a adeverit. Trebuia radicalizată revoluţia română din decembrie ’89, iar „Piaţa Universităţii, ca protest de amploare, mi se părea câmpul de bătălie cel mai potrivit pentru acest scop”. Elogiul adus Pieţei Universităţii de unul dintre artizanii săi poate fi considerat ca firesc. Până la un punct la care o să ne referim. Fidelii Pieţei Universităţii au comis cel puţin două erori de apreciere: în primul rând, şi-au imaginat că sunt expresia unei ideologii de masă, că se pot bizui pe milioane de suporteri în ţară. Apoi au proferat un set de lozinci maniheiste, ambalate după reţete pop nu prea îndepărtate de revista „Flacăra”, care, în loc să stârnească simpatia populară, stârneau culpabilităţi difuze, iritare, disconfort, oricum o senzaţie de insecuritate. Oamenii se solidarizează greu dacă li se cere imperativ aşa ceva. Prost plasată în spaţiu – un nod urbanistic – şi prost dozată în timp, a creat nervozităţi în traficul rutier. Apoi, puriştii s-au trezit infiltraţi cu mulţi indivizi, fără nici o legătură cu mesajele Pieţei Universităţii. Mesaje care au dăinuit. Universitarul Adrian Cioroianu, decanul Facultăţii de Istorie din Bucureşti, într-un eseu, „Elogiul nuanţei” („Reflecţii în răspuns la scrisoarea lui G. M. Tamas”), la începutul anului 2001, scria: „(…) În interpretarea mea, nu numai marxismul dispărea în anii ’70 (dar când a existat el realmente în România comunistă?), ci şi Partidul comunist român. Oricât ar părea de paradoxal, această uriaşă armată de membri impotenţi politic (…) a fost, până la urmă, orice, mai puţin un partid politic. O masă de servanţi? O masă de tăcuţi? O masă pricepută să mârâie în batistă, dar care nu mai ştia să muşte? Oricare din aceste descrieri mi se par mai aproape de realitate („Intelectualul român faţă cu inacţiunea”). Nu punem, de regulă, la îndoială raţionamentele valide ale unui istoric tobă de carte, dar să admitem că se pripea în această evaluare, de vreme ce încă se mai pomeneşte de anticomunism, la atâţia ani de la deces, fără vreo slujbă de pomenire. Stelian Tănase îşi stăvileşte remember-ul, unde crede domnia sa de cuviinţă. Şi nu atinge momentul sensibil al oricărei discuţii serioase şi exhaustive despre Piaţa Universităţii: nerecunoaşterea rezultatului alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din 20 mai 1990. Iar unul dintre cei care au potenţat nucleele dure din Piaţa Universităţii să continue lupta a fost, potrivit relatărilor presei, chiar el. După care au venit… minerii. Dacă a fost sau nu o „şcoală a democraţiei”, cum s-a spus, rămâne o interogaţie. O vreme, în perioada Pieţii Universităţii şi după aceea, mulţi au crezut sincer într-o renaştere a caracterelor. Când cocoţat într-o demnitate publică nu ai pe conştiinţă o adevărată dramă naţională şi livrezi duioase amintiri selective, multe nu sunt în regulă.