Despre o gândire a suspiciunii s-a discutat şi dezbătut, mai întâi, în directă relaţie cu filosofia lui Friedrich Nietsche, chiar dacă, odată răsturnată ierarhia dialecticii hegeliene de către Marx, de la preeminenţa spiritualului la cea a realităţii sociale, o parte consistentă a ideilor autorului „Capitalului” fermentau deja în corpul reflecţiei din trecutul secol. Cam în acelaşi orizont de timp, dar dintr-o perspectivă diferită, lor le-a fost adăugat vienezul Sigmund Freud, în principal prin supralicitarea fragilităţii conştiinţei umane, înscriind inconştientul drept un nou operator evaluator al condiţiei umane. În ei, hermeneutul francez Paul Ricoeur avea să identifice, încă din anii ’60, cu o expresie ce-avea să facă istorie, Şcoala suspiciunii.
Însă ce legătură ar putea să aibă astfel de memento cultural cu realitatea – atipică şi aseptică – în care ne regăsim, vinovaţi şi nevinovaţi în egală măsură, acasă, într-un veritabil război al tuturor contra tuturor?
Dar şi în lumea „mare”, la fel de atipică şi la fel de aseptică, în care locuim şi în care esenţa heideggeriane a Fiinţei pare să fi fost radical exilată. O întrebare legitimă, fără îndoială şi numai acceptând-o ca atare referinţele de mai sus – susceptibile, accept, şi de acuzaţia de truisme „intelectuale” – devine cât de cât posibilă sustragerea de pe frontul haotic al dezbaterilor din actuala campanie electorală.
Chiar rămânând sub verdictul implacabil al unei mai vechi încadrări a politicii în vecinătatea celei mai vechi „meserii din lume”, consider că, fie şi odată la patru-cinci ani, în momente în care ni se solicită una dintre dotele noastre fundamentale, cea a alegerii, s-ar impune un minimul de cumpătare. Dacă de o responsabilizare a conştiinţei nu mai poate fi vorba: pretenţii prea de tot revolute, învechite, prăfuite, ba chiar absurde.
Şi atunci de unde ispita şi nevoia de a chema în cauză tocmai acele – altminteri faimoase şi instructive (inclusiv în cazul lui Marx, a cărui gândire s-a năruit, în parte nemotivat, prin proastele lecturi, unele falsificate dinăuntru, altele suspicioase extra-contextuale) – intrigante repere ale gândirii suspiciunii?
Răspunsul e chiar sub privirile şi în urechile noastre douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Peste tot, în această campanie, spaţiul public, vizual şi virtual, colcăie de suspiciuni: nu-i nevoie de fapte, de documente, de dovezi, de acte contestatoare; nimic din identitatea atestată în registrul stării civile nu mai are vreo relevanţă. Eşti comunist, chiar dacă şi chiar când erai la grădiniţă când comunismul a fost demolat. Bine, bine, dar n-a fost deloc demolat, dimpotrivă el continuă şi azi să subziste şi nu ca o stafie, cum se spunea cândva, ci ca o realitate chiar mai cruntă decât pe vremea existenţei sale efective.
Însă ceea ce mi se pare de o gravitate aparte este promovarea suspiciunii la înaltul, aş zice, „divinul” grad de unic operator social-uman contaminând întregul organism al societăţii noastre departe de a se dezmetici dintr-o lungă maladie a unei tranziţii reduse la nivelul unui blestem.
Că suspiciunea, ea însăşi, este alimentată copios de un întreg şir de coincidenţe, majoritatea ivite tocmai acum şi dinspre justiţie, faptul n-ar trebuie să ne mire, ci doar să luăm aminte; să ne întrebăm de ce condiţia precară clamată şi, în parte, reală surmenând societatea trebuie din nou condusă spre acel axiomatic aut-aut, în care fiecare parte îşi ţipă dreptul la propriul adevăr dat ca unic şi absolut.
Şi chiar dacă dreptatea continuă să umble cu capul spart – cu largul concurs al armatelor de procurori, judecători, mai mărunţi, mai mari, mai… soldaţi aruncaţi în tranşeele unui război fără reguli sau mai „gradaţi”, vânători şi ei, că doar sunt… dintre noi, ai unor privilegii şi cămătării mai mari – suspiciunea s-a transformat, ca la un ordin al unui invizibil comandament retras în buncărul vreunuia dintre Palate, într-o arie generalizată, pe modelul celebrei partituri rossiniene a calomniei. Probleme în plus apar numai când, în jocul prea multor deghizări, se încurcă, aşa cum anticipam, şi identităţile reale, încât, în spatele atâtor măşti, la calunnia lui Don Basilio pare a avea un cel mai mare ecou.
Şi un morman de impacienţă ca la finalul unui joc în care perspectiva pierderii totale incită la răsturnarea mesei şi la chemarea… Miliţiei.
