Când Marin Preda era mistuit de soarta recoltei!

0
324

Am recitit deunăzi o carte intitulată “Florin Mugur – Convorbiri cu Marin Preda” (Ed. Albatros, 1975), nu grozav primită, din câte îmi amintesc, de critica literară a vremii, relevantă însă prin răbdarea marelui scriitor (venit într-o împrejurare şi la Craiova la Clubul ziariştilor şi scriitorilor) de a purta un interviu-maraton cu intervievatorul său, redactor pe atunci la revista “Argeş”. Un scriitor de ţinuta marelui Marin Preda, înzestrat cu înaltă şi calmă înţelepciune, deloc în bune toane tot timpul, propice comunicării, adică mărturisirii de bună voie a unor lucruri esenţiale despre sine şi ceilalţi, se regăseşte totuşi, acasă, pe strada Doctor Herescu, în Cotroceni, în constantă predispoziţie. Pentru nu puţini, stare aproape imposibilă. Ilie Moromete nu este cum s-au obişnuit să creadă cei care chiar au citit “Moromeţii”, Marin Preda, ci exact ceea ce scriitorul nu putea să fie. Aşadar, nu o transpunere, ci un ideal. Interesant poate părea şi faptul că Mihail Sadoveanu, care nu prea îi suporta pe debutanţi, şi-a exprimat cu glasul său moale şi uneori înţelept nemulţumirea asupra stilului marelui romancier, acuzându-l că “stâlceşte limba“. Şi acum o confesiune a lui Marin Preda: «Am fost odată, prin 1950, într-un sat de lângă Buzău, mă trimisese revista „Contemporanul”. Era într-o vară. Am stat acolo cam vreo lună şi am văzut un seceriş şi un treieriş. Îmi aduc aminte că satul se numea Căldărăşti. Ei bine, volumul doi din „Moromeţii” are la bază această lună petrecută acolo (…). Când am scris „Moromeţii”, volumul doi, a trebuit să arăt aproape tot ce s-a petrecut pe aria aceea, am trecut în carte toate întâmplările. De acolo vin». Conştiinţă vie a epocii sale, Marin Preda, în „Moromeţii”, „Imposibila întoarcere”, „Marele singuratic”, fără vreo mărturisire specială, realizează o joncţiune de idei, cu fibra morală a lui Liviu Rebreanu (Laudă ţăranului român – Discurs de recepţie la Academia Română, 29 mai 1940), în sensul că “nu vedea bine prezentul ţăranilor“. Referirea emoţională “la ploile pe care nu le aştepta nimeni (…) nesfârşite, exasperante, mai rău decât bacoviene, ploi care te fac să auzi materia plângând şi îţi dau sentimentul că tot ceea ce noi oamenii am construit este atins de umezeală şi se poate prăbuşi” exprima o stare nestăpânită de revoltă civică. Îngrijorarea marelui scriitor, era una concretă, disperată, mărturisită. “De ce oamenii care ar trebui să culeagă porumbul şi tot ceea ce ne dă pământul sunt lăsaţi să plece nu ştiu unde: ca să producă ce? Ca să umple artificial oraşele şi să stea la coadă pentru un kilogram de carne? (…) Au ieşit şi definiţii ale altor categorii sociale: Ce sunt studenţii? Ei bine (…) studenţii sunt nişte cetăţeni pe care ţăranii îi ajută la strângerea recoltei. Atunci întreb şi eu, ce sunt ţăranii?”. Convins că doar ceea ce a trăit şi a cunoscut are valoare pentru sine, Marin Preda postula: un scriitor nu poate cunoaşte decât o singură viaţă, un singur destin, destinul unei clase sau categorii sociale mai restrânse. Încercarea lui de a afla mai multe, dincolo ceea ce a trăit şi ceea ce a cunoscut, este, cred eu, riscantă. Marin Preda s-a prăpădit în 1980. N-a mai apucat, din păcate, anii de după 1990. Poate s-ar fi uimit de tot ceea ce s-a petrecut, cu noi toţi, într-o ţară în care nici primul-ministru, şi nu doar actualul, nu este prea interesat de soarta recoltei, câtă este ea, şi nici de altele. Cât priveşte ţăranii, ei sunt buni, de dată nu recentă, la vot, și nu în industrie, ca pe vremuri. Atunci chiar prezintă interes.