O polemică deloc logică!

0
41

Preşedintele Klaus Iohannis a reiterat, marţi, la o dezbatere cu tinerii, întrebat fiind despre părerea sa privind o ordonanţă pe amnistie şi graţiere, că este o catastrofă şi că „nu a existat niciodată aşa ceva în România”. Pentru a reveni apoi şi a preciza că „dacă a dat Ceauşescu decret de graţiere a fost să arate că este mărinimos, dar în niciun caz să albească dosarele colegilor de partid”, avertizând, în continuare că „democraţia este în pericol”. E greu de înţeles logica preşedintelui, sensul cuvintelor, topica, timpii frazei. Când se referă la amnistie şi graţiere pare chinuit de o poezie, fără virgule, neînţeleasă, şi recitată mecanic fără poticneli. Trecem peste desconsiderarea „pluralului”, fiindcă Nicolae Ceauşescu a excelat în decrete de graţiere, promovate periodic, ultimul în ianuarie 1988 (aministie generală „pentru toate faptele având pedepse de până la 10 ani inclusiv”), descris cu har de Gheorghe Florescu în „Confesiunile unui cafegiu” (Ed. Humanitas – 2014), fiindcă deţinuţii la eliberare, cu umor involuntar, scandau băşcălios: „Trăiască Tăticul nostru, Nicolae Ceauşescu, părintele hoţilor! Să îi dea Dumnezeu sănătate şi viaţă lungă, ca să mai dea şi altora sau chiar nouă, dacă ne-om întoarce aici”. Exonerate de la decretele de graţiere erau de regulă luarea şi darea de mită şi crimele. De ce considera Klaus Iohannis drept o „catastrofă”, o posibilă ordonanţă pe amnistie şi graţiere, este mai greu de înţeles. Fiindcă, şi îl citez acum pe reputatul avocat Marian Nazat, „când rănile sunt cicatrizate statul îşi poate ierta infractori printr-un act de amnistie sau graţiere. Redarea libertăţii individului pentru care balanţa justiţiei s-a înclinat în partea vinovăţiei, este un gest generos al victimei, precedat de căutări anevoioase şi ingrate”. Referindu-se la posibilitatea organizării unui referendum pe această temă, Klaus Iohannis a spus aşa: „dacă fac un referendum, el este consultativ, şi chiar dacă toţi românii spun că nu vor amnistie şi graţiere, nu înseamnă că asta se şi întâmplă, pentru că referendumul e consultativ, deci nu e obligatoriu pentru Parlament”. O asemenea topică… urlă! Problema, acroşată raţional, se pune în alţi termeni: dând curs aşteptării sociale – dacă ea este exprimată – demersul acesta, eminamente cristic, presupune o corectă evaluare a opiniei publice, fiindcă fără acceptul societăţii o ordonanţă a milei poate provoca frământări incontrolabile. Peste răul iniţial, produs de faptele penale ale condamnaţilor, s-ar suprapune astfel un rău şi mai mare. Cu toate acestea nimeni din tabăra „contra” nu ţine cont de faptul că România are de rezolvat o sumedie de exigenţe în materie de pedepse privative de libertate. Sunt decizii CEDO care stabilesc condiţii minimale pentru detenţie şi România riscă să plătească penalităţi imense pentru că nu a făcut nimic din ceea ce a promis. Opoziţia acuză coaliţia de guvernare de “schingiuirea sistemului de justiţie”, iar aceasta – şi nu numai – face referire la decizia CCR privind ilegalitatea constituirii completelor de cinci judecători de la ÎCCJ, care toate trebuiau stabilite prin tragere la sorţi. Aseară, s-au admis în principiu mai multe contestaţii în anulare ale unor condamnaţi. Argumentele contra ale preşedintelui se reduc sistematic, obsesiv, la „nişte condamnaţi penali, conducători penali, care conduc partidul de guvernământ”. Corect… partidele aflate la guvernare. Dincolo de argumentele pro şi contra, reticenţa domnului preşedinte îşi are explicaţia în adversitatea funciară faţă de liderul social-democrat Liviu Dragnea şi liderul ALDE, Călin Popescu Tăriceanu. Dacă ţinem însă la principii, trebuie să vedem că întreaga construcţie juridică pe care s-a bazat prima condamnare a lui Liviu Dragnea, rămâne neconvingătoare, reprezentând ceva greu de înghiţit. Sigur că fiecare individ care a încălcat legea penală trebuie să răspundă, pentru ceea ce a făcut, în condiţii de echitabilitate procesuală, dar când ştim atâtea şi atâtea, dezvăluite de media, nu putem decât accepta că „justiţia nu e o insulă subordonată direct lui Dumnezeu”. Deocamdată, ordonanţa mult clamată nu a fost emisă şi, în consecinţă, nu i se cunoaşte conţinutul. Oricum, nu sunt motive să se invoce sindromul drobului de sare.