Dezordine şi Haos sub incidenţa noului mileniu?

0
48

mondo-headerUn paradox a cărui gravitate pare pentru moment greu de definit în consecinţele sale imediate se insinuează sub ochii noştri în termenii unei provocări pe care abia începem s-o luăm în calcul. Există voci, dintre cele mai abilitate, care subsumează această provocare unui eveniment epocal, marcând încheierea unei faze istorice ce durează de o jumătate de mileniu: o perioadă care a stat sub semnul domniei „omului alb” pe planetă şi începute cu marile descoperiri „columbiene” căreia i-au urmat cuceririle coloniale.  În circumstanţele actualei crize, căreia cea economică din aceşti ultimi ani nu i-a fost decât începutul, se profilează o realitate care readuce spectrul unei noi dezordini: un haos, aproape vocaţional, pe care, oricât de straniu ar părea, îl face posibil globalizarea.

Aceleaşi voci decretează că, măcar din punctul de vedere al ierarhiilor şi al raporturilor de forţe, ceasul pare să fi revenit la punctul de-acum mai bine de cinci veacuri, atunci când Asia, cu India şi China reprezentau baricentrul lumii, arealul cel mai bogat şi avansat, ca şi cel mai populat. Greu de făcut pronosticuri, în ciuda celor deja avansate de aventuroşi scriitori, mai ales răpuşi de morbul ştiinţifico-fantastic, de o filmografie nu mai puţin captivată şi, la rându-i, captivantă, de gustul profetismului.

Din acel moment de răscruce, odată cu descoperirile ştiinţifice şi, împreună cu ele, s-a ivit tentaţia noilor imperii şi pofta cuceririlor, într-o competiţie agresivă în care raţiunea exportului de civilizaţie a funcţionat doar ca o scuză jenantă. Acum, se pare că tocmai globalizarea ne readuce în trecut, chiar dacă pentru moment ne aflăm într-o tulbure tranziţie: spre ceea ce numim, cu înţelesuri diferite, uneori opuse, dar tot înăuntrul unei retorici, o „nouă ordine”, nu atât economică, al cărei profil suferă de o disparitate evidentă, cât una politică şi nu prea departe de finalităţi imperiale.

Realitatea indică însă statutul unei tranziţii fără vreun orizont previzibil. Fiindcă în timp ce modelul unei unice Supraputeri („Jandarm” ori „Frate Mai Mare”, cum se mai numeşte) e în vizibilă pierdere, iar despre o eventuală „Pax Chineză” ori „Pax Rusească” nu numai că nu e de dorit  să se discute, dar creează chiar fiori. În context, nu se întrevede nicio urmă de vreo Nouă Ordine. Alte modele alternative la cele de mai sus nu se întrevăd decât (Alah să ne ferească!) spectrul unei Frăţii Musulmane realizând, pe vestigii… otomane, printr-un jihad ce ne-ar arunca cu mai bine de un mileniu în urmă.

1

Într-un cuvânt, epoca în care ni-i dat să vieţuim e mai curând una a Dezordinii, a Haosului. Ea e marcată de liniile unei fracturi care traversează lumea de la un capăt la altul, îi trasează frontiere în continuă actualizare, disputându-şi, pe faţă ori în taină, la umbra aceloraşi visuri de mărire, o întâietate imună la urmări. Singura condiţie luată în calcul rămâne cunoaşterea, dinăuntru, a haosului spre a-i conferi nu Ordinea necesară şi servită pe post de ideal al umanităţii de mâine, ci una pe măsura unor aspiraţii segregare. Există, pare-se, o seducţie a haosului, o atracţie fatală, malefică şi demoniacă. E invocat, întru susţinerea acestei axiome, condiţia paradoxală a termenului „virus”, al cărui adjectiv, „viral”, nu doar că e la ordinea zilei, dar şi-a schimbat substanţial sensul, în opusul său de extracţie medicală.

De unde provine această fascinaţie a Haosului? Întâi de toate, dintr-o rezistenţă la reguli, la norme. Ajunge să privim mai cu atenţie în jurul nostru, în rândul celor mai tineri, spre a observa că tocmai perspectiva haosului e cea care le oferă, ca un drog, sentimentul libertăţii nelimitate. Şi necondiţionate. Iar dezordinea a devenit, de n-o fi fost totdeauna, locul cel mai propice pentru pescuitul în apele tulburi ale unei lumi damnate, cum pare, să se confrunte nu doar cu o ciocnire a civilizaţiilor, ci cu una a unor interese pe care istoria le consemnează totdeauna mai târziu. Nu ca prevenţii, ci doar ca memento; de care neţinând seamă, suntem obligaţi să le repetăm; mai grav, să le retrăim.