EDITORIAL / Normalitatea ca o pradă

0
156

Nu mă aşteptam ca lansarea cărţii gen (r.) Aurel Rogojan „Iulian N. Vlad – Confesiuni pentru istorie” (Ed. Proema, Baia Mare), de fapt testamentul celui care a fost ministru secretar de stat şi şef al Departamentului Securităţii Statului, la momentul prăbuşirii sistemului socialist, din ţara noastră, joi seara, la Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman”, să fie realmente perturbată, indecent, de câţiva mânioşi şi impulsivi, fundamentalişti, dacă nu sufocaţi de ură. Nişte prozeliţi, dacă vreţi, ai lui Mălin Bot, din Capitală, în ipostazele lui cunoscute. Lansarea unei apariţii editoriale este, de regulă, un eveniment circumscris calmului deliberativ, înainte de toate, şi apoi unul care ţine de teritoriul cunoaşterii. Memoriile celui care a crezut că interesele statului român trebuie protejate şi în timpul comunismului, înţelegând apoi, cu luciditate, în decembrie 1989, că estabilismentul politic al lui Nicolae Ceauşescu se prăbuşeşte, evitând – fapt necontestat – transformarea ţării în poligonul de încercare al Europei şi desenarea sferelor de influenţă, merită citite. Fiindcă ele alungă anumite umbre asupra unor adevăruri incomode care persistă în privinţa evenimentelor din decembrie ’89, şi lasă altele să persiste. Şi cităm din Michel Castex, adjunctul de la AFP, deplasat la Bucureşti, din prima zi a Revoluţiei, pentru a scrie, ulterior, în „Un mensonge gros comme le siecle”: „Plusieurs des dirigents actuels preparaient l’avenir, de toute evidence, avec l’etrange bienveillance du general Vlad” (…). Personnage qu’on dit d’une intelligence aique, il assiste a la fin du regne”. Unii dintre colegii săi de breaslă l-au făcut trădător şi la această nefastă etichetare fostul general Iulian Vlad s-a apărat astfel, în memoriile sale: „Dacă, într-adevăr, nu l-am apărat pe Ceauşescu şi se consideră că am trădat poporul român şi ţara, atunci este altceva. Eu am depus jurământul militar poporului român şi României”. Abordările privindu-l pe generalul Iulian N. Vlad sunt, de bunăseamă, diferite, şi este firesc acest lucru. Un istoric de bună calitate, un scriitor cu peste 20 de volume publicate, Florian Bichir, doctor în teologie, doctor în ştiinţe politice, relaţii internaţionale, membru al Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), scria, în „Evenimentul zilei”, la plecarea din această lume, a celui considerat un as al serviciilor secrete: „Fiul dascălului Vladu, generalul Iulian Vlad a informat conducerea statului, încă din octombrie 1989, de viitoarea schimbări. România a rămas întreagă. Generalul Iulian Vlad a intrat în istorie. Cinste celor care îl apără, cu bunele şi relele sale! Ruşine celor care îl scuipă acum! Drum bun, generale! Istoria, deşi este făcută de învingători, îţi va da dreptate (…). Ai salvat ţara!”. Să mai revenim o dată la cartea lui Michel Castex, „O minciună mare cât secolul”. Venit la Bucureşti să comenteze „oribilul genocid”, cifrat la 60.000 de morţi, după informaţiile Tanjug, BTA, MTI, prin manipulare profesionistă, scria: „A Paris, le ministre des Affaiers etrangeres, Roland Dumas, fait unei declaration remarquee: la France serait prete a intervenir en Roumanie «si on lui en fait la demande». „ Şi în continuare, menţiona constituirea unei brigăzi de voluntari, dacă românii din exil şi francezii doresc să se constituie într-un asemenea corp, căreia i se promitea facilitarea deplasării. „Voluntarii francezi” erau deja la frontiera vestică, în aşteptarea ordinelor, iar Bernard Kouchner, de la ONG-ul „Medici fără frontiere”, venea la Bucureşti, „cu ajutoare”, ca peste tot unde va fi întâlnit ulterior, mai întâi în Africa, apoi în Kosovo ca înalt reprezentant al ONU (1999-2001), înainte de a ajunge ministru de Externe (2007-2010). În 1992, soţia sa excelenta jurnalistă Christine Ockrent – Legiunea de Onoare şi Ordinul Leopold în 2007 – scoate cartea „Consilier de taină al puterii”, un interviu-maraton cu Alexandre de Marenches, fost şef al serviciului extern de informaţii. La rândul său, ziaristul şi scriitorul Mihai Pelin, în cartea sa „Un veac de spionaj, contra-spionaj şi poliţie politică”, spunea că a descoperit în arhivele fostei Securităţi documente care atestă că şeful din epocă al acelei instituţii informative şi represive a descurajat înclinaţiile subalternilor spre abuz. „Condamnarea şi menţinerea sa în detenţie, nemeritată, s-a datorat ipocriziei noii puteri de la Bucureşti, care încerca să asigure opinia publică internaţională de marşul voinicesc spre democraţie”. Fireşte, a existat şi o supărare: nu a avut loc un război civil, cu o baie de sânge, cum nu excludeau nici George Bush, nici Francois Mitterrand, nici Mihail Gorbaciov. Asta se poate discuta. De asta se face vinovat generalul (r.) Iulian Vlad. În confesiunile sale, acesta evită destule capcane, preferând să nu mintă, în numele aşa-zisei raţiuni de stat. Ca fiecare dintre noi, încearcă şi o cosmetizare a portretului, deşi unele riduri rămân. „Confesiunile pentru istorie” sunt chiar o carte pentru istorie, care invită la o lectură, dictată de un orizont de interogativitate propriu. Fiindcă, izgonit din cotidian, adevărul poate fi epurat, cu atenţie, până şi din memorie. Aprinsele discuţii de joi seara, din Sala „Dinu C. Giurescu” a Bibliotecii Judeţene „Alexandru şi Aristia Aman”, au suferit de un defect: s-a investit necalibrat, şi în elogii şi în ură. Şi, ca să despărţim apele: nu poţi pretinde respect şi legitimitate când cauţi arţagul cu orice preţ, când raporturile cu civismul, limba pe care o vorbeşti, sunt cele ale unui grobian, cu râgâieli şi sudalme, evadat din antecamera iadului. Dacă fără responsabilitate nu există normalitate, orice ideologie sau sistem, care ne absolvă de responsabilitate, ne absolvă implicit şi de libertate. Şi, astfel, de normalitatea care nu poate fi colonizată, cumpărată, consumată, ci doar generată de persoane libere. Prea satisfăcuţi de sine, prea coerenţi cu propriile premize, cu un prezent al uitării de sine, unii cred că pot sfâşia normalitatea precum fiarele o pradă.