Multă zăpadă, puţină bucurie…

0
64

E un truism a mai susţine că lumea, cea în care trăim, s-a schimbat. Şi nu oricum, ci în mod radical. Sub incidenţa tehnologiei, surclasând meteoric toate profeţiile avansate prin secole, s-a transformat atât de mult încât, dinăuntrul ei, nici nu ne mai dăm seama.

Lăsând la o parte atâtea dintre anomaliile cu care suntem asaltaţi zilnic (conflicte armate, acte de o brutalitate tribală, puse pe seama terorismului şi, din nefericire, ocultând jocul perfid al Puterilor, mai mari ori mai mici, aflate într-o halucinantă competiţie pentru şefia lumii), e încă şi mai uşor de sesizat schimbările luând seama la întâmplări mărunte, aparent insignifiante în raport cu dimensiunea provocării.

Una dintre acestea e şi reacţia, în parte hazlie, în parte grotescă, dar în egală măsură simptomatică oferită de ivirea, în sfârşit, a iernii. Spun în sfârşit, fiindcă până cu doar câteva zile în urmă regretam absenţa ei şi, mai ales, a zăpezii, ca emblemă dominantă a anotimpului. Un Crăciun şi un început de An Nou fără ninsori înseamnă, orişicum, ceva mai  trist decât o toamnă uscată, fără ploi.

Paradoxul abia aici începe. Căci şi de data aceasta toată bucuria a rămas, probabil, în seama copiilor. Pe noi, tot ca de fiecare dată, ne-au năpădit revoltele, lamentaţiile, acuzele, înjurăturile şi toate cele pe care le distribuim cu generozitate mereu la adresa altora: a celorlalţi. Fie aceştia vecinul, fostul amic înstrăinat de la o vreme, dar înainte de toate autorităţile: toate, la rând, de la jandarmul de cartier la consilierul cu două case mai încolo, de la primar la miniştri, apoi la şeful lor, până la preşedinte. Căzută din abundenţă, dintr-o târzie generozitate divină, cum nu ne mai e gândul nici la nevoia de apă a solului şi cum albului imaculat al zăpezii i-am uitat bucuriile feerice ale copiilor ce-am fost, ne trezim cu patimile răvăşite din cauza nămeţilor din curte, de pe trotuarul din faţa casei şi de pe asfaltul luat şi el cu asalt care ne face, câteva ceasuri, inutile maşinile.

Copil, nu-mi amintesc bucurie  mai mare decât prima ninsoare şi alergarea aceea prin omăt. Şi poate că deloc întâmplător, prima mea amintire de acest fel este tunelul pe care îl făcuse, pe când aveam vreo 5 anişori, prin 1953, prin zăpada adunată cât casa şi prin care am reuşit, ca nişte eroi din poveştile de la gura sobei, să ieşim la drumul principal.

Zilele trecute n-am văzut, cu doar câteva, puţine excepţii, persoane de pe strada mea îndepărtând zăpada de pe trotuarul din faţa propriei curţi. Şi, pe toate canalele, curgeau neostoite informaţiile – ca întotdeauna „bombe” – despre necazurile pe  care zăpada le făcuse prin ţară. Unele cu siguranţă vor fi fost cu adevărat şi din vina unor autorităţi suferind, prin contaminare, de iniţiativă şi de acel minim respect pentru cei în slujba cărora şi-au dorit să ajungă.

Dar la fel de adevărat e şi faptul că parcă ne-am risipit, ori pierdut cu desăvârşire, simţul acela gospodăresc care ţine şi de elementarul bun simţ.

N-aş fi dat curs unor astfel de gânduri dacă n-aş fi observat, prin timp, că un astfel de fenomen ne conferă încă o particularitate în plus în familia europeană în care am pretins a fi şi în care ne aflăm. Fenomene de acest fel se întâmplă pretutindeni. Unele mult mai grave. De cele mai  multe ori, chiar şi atunci când autorităţile au avut răspunsul adecvat, spiritul cetăţenesc, de buni gospodari, li s-a alăturat imediat.

Aşa că, pentru unul ca mine pentru care sunetul acela surd, în noapte, al fulgilor de nea şi captivanta lor rotire în aerul rece al lui ianuarie a fost şi a rămas unul din miracolele hărăzite muritorilor, ratarea bucuriei acestui belşug de zăpadă mi-a provocat o tristeţe nemărginită.