Când “consilierul de taină” e bun, dar nu strălucit!

0
157

Liviu Dragnea, liderul social-democraţilor, a venit pregătit în faţa delegaţilor prezenţi la Congresul PSD, considerând evenimentul “un moment istoric“, de unde “începe construcţia unui partid nou, autentic de stânga, care va pune pe primul loc oamenii“. La nivel discursiv sună bine, lăsând loc şi pentru speculaţii. Nesfiindu-se să-şi asume “greşeli politice şi strategice, erori de personal“, “alianţe cu partide minoritare şi radicale“, aluzie de bună seamă la parteneriatele, de-a lungul timpului, cu PRM şi UDMR, forţând oarecum realitatea istorică, a solicitat asistenţei ridicarea în picioare “pentru un moment de reculegere, pentru victimele dictaturii comuniste, cerând iertare României pentru că nu am făcut acest gest până acum“. Să admitem ca inspirat, acest tronson de discurs, considerat cam tardiv, al lui Liviu Dragnea, deşi oricât de atent am citi textele venite din câmpul social-democraţilor români, vom căuta în zadar cea mai prafuită vulgată marxistă, regăsită în stânga radicală europeană. Adeziunea stângii româneşti la liberalism sau mai exact actuala sa percepţie asupra liberalismului, chiar prin premierul Victor Ponta, a pus de mult capăt reveriilor perimate regăsite la Podemos (Spania), Syriza (Grecia) ş.a.m.d.. Discursul liderului social-democrat Liviu Dragnea, bine preparat, dar fără strălucire, aminteşte de discursul lui Walter Veltroni, ex-secretarul general al socialiştilor democraţi italieni, apărut în “La Stampa” din 16 octombrie 1999. Celor care reproşau partidului actual al lui Matteo Renzi, timiditatea auto-criticii, Veltroni le spunea “am pus stalinismul pe picior de egalitate cu nazismul, gulagul pe picior de egalitate cu Auschwitz-ul, am definit comunismul drept tragedia secolului. Se poate spune ceva mai răspicat şi mai limpede?” (Marea Paradă-Jean Francois Revel-Humanitas 2002). Poate că declaraţia lui Liviu Dragnea n-a fost pe placul tuturor. Nu a stârnit nici strigăte de bucurie şi nici vociferări. Critica comunismului, oricât de radicală, nu mai ajută la nimic, din moment ce mare parte din partidele de stânga aflate la guvernare, în UE, nu mai au prea multe în comun, cu ceea ce se înţelegea prin stânga, acum două sau trei decenii. Europa trandafirie e departe de a fi omogenă. A se vedea şi atitudinea unui guvern de stânga precum cel de la Matignon, condus de Manuel Valls, faţă de Bucureşti în “chestiunea Schengen”. A apărut, din păcate, un “populism elitist”, reprezentat de intelectuali cu mentalitate de poliţai, ce a proliferat mai mult din rândul dreptei şi nu al stângii. În acest context discursul lui Ion Iliescu a produs fiori. Imprevizibil, necomplezent, şi, la o adică, nemilos, a reproşat întregii conduceri a social-democraţilor “dezinteresul” pentru atragerea intelectualilor. Discursul lui Liviu Dragnea s-a vrut unul programatic, cu linii de sens, încât adoptarea unui “cod de conduită”, cuprinzând şi criteriile de integritate, nu a mai surprins, în perspectiva recâştigării încrederii oamenilor. El a mai propus între altele, ca preşedinţii organizaţiilor judeţene să fie aleşi prin votul tuturor membrilor, fiindcă partidul este al tuturor, nu doar al celor cu funcţii de conducere. Congresul ţinut la Sala Palatului, a avut, în nota obişnuită, şi momente de rumoare, unul dintre acestea reprezentându-l intervenţia preşedintelui TSD, Mihai Sturzu, care a cerut anularea alegerii lui Liviu Dragnea, prin votul tuturor membrilor PSD; pe motivul că nu a avut contracandidat.

Insolitul Congresului PSD stăruie în faptul că niciodată, până acum, liderul rezultat nu a lăsat impresia că deţine atâtea prerogative, câte cumulează Liviu Dragnea, atât de vulnerabil totuşi, dacă se are în vedere relaţia sa cu justiţia şi, de asemenea, manifestarea multor frondişti, ceea ce conferă spiritul de democraţie, relativ timid, atât de tocit, în teritoriu.