Acum mai bine de un an, politologul Elias Nikolakopulus punea un diagnostic lapidar: „noi n-avem o politică de personal la nivelul crizei pe care o traversează ţara”. De fapt, criza politică acută care a lovit Grecia pare cel puţin la fel precum criza economică. În noiembrie 2011, premierul Georges Papandreou a anunţat, spre surpriza generală, un referendum asupra planului de ajutor european, înainte de a se răzgândi şi a-şi da demisia. Între timp, această abordare a prăbuşit ţara în incertitudine şi Europa în îngrijorare, liderii celor două partide care partajau puterea, după căderea regimului coloneilor, în 1974, PASOK (stânga) şi Noua Democraţie (ND, dreapta), începând un joc suprarealist de manevre politice, dând impresia că situaţia din ţară contează mai puţin decât propriile interese. Ca şi cum ruinarea ţării şi îngrijorarea lumii întregi nu-i împiedica să facă politică ca înainte. Grecii şi europenii au sentimentul că după scrutinul din 6 mai a.c., care a pus capăt alternanţei la putere a PASOK şi ND, în Grecia s-a plonjat într-o criză cu un parlament fără majoritate. În timpul celor zece zile, când situaţia se înrăutăţea de la oră la oră, părţile au încercat un guvern de coaliţie, fără a face concesii pentru a realiza acest lucru, făcând inevitabilă organizarea de noi alegeri pe 17 iunie. Cele mai recente sondaje anunţau că partidul lui Antonis Samaras, care a dorit aceste alegeri, se află foarte aproape de stânga radicală, Syriza. Cum a fost posibil acest lucru? „După dictatură, noua nomenclatură care s-a instalat a făcut loc celor două figuri paternaliste – Konstantin Karamanlis, la dreapta, şi Andrea Papandreou, la stânga”, explică analistul politic Georges Sefertsis. S-au confruntat două ideologii, dar diferenţele dintre ele s-au estompat. Opoziţia politică nu exclude acorduri transpartinice. „Au fost colaborări între cadrele PASOK şi cele ale Noua Democraţie la nivelul consiliilor locale, în gestionarea fondurilor europene şi sindicale”, opinează Sefertsis. Când diferenţele ideologice au dispărut, locul lor a fost luat de gestionarea intereselor, cu un cinism politic care a permis îmbogăţirea clasei de mijloc. Acum afectate de criză, cele două partide s-au prăbuşit. Viaţa ambelor partide a fost traversată de numeroase scandaluri financiare care, deşi au şocat, au rămas nepedepsite, fiindcă oamenii politici şi-au construit un sistem de imunitate. Căderea fostului ministru socialist al Apărării, Akis Tsohatzopulos, în detenţie provizorie, timp de două luni, pentru spălare de bani, nu este cea mai spectaculoasă. Semnalul cel mai vizibil al degenerării sistemului grec este al nepotismului. La stânga, Georges Papandreou este din familia foştilor prim-miniştri Georges şi Andreas Papandreou. Predecesorul său a fost Kostas Karamanlis, Noua Democraţie, înrudit cu Constantin, prim-ministru la căderea regimului coloneilor. Aripa moderată a partidului de dreapta este dominată de familia Mitsotakis. Constantin Mitsotakis, fost premier, are un fiu deputat şi o fiică, Dora Bakoyanis, care a fost ministrul Afacerilor Externe. Ea s-a reintegrat în Noua Democraţie după ce a fost exclusă pentru că a votat în favoarea memorandumului din mai 2010, în epoca lui Antonis Samaras, preşedintele partidului, opunându-se acestuia. Antonis Samaras face parte, de asemenea, dintr-o veche familie politică. Absenţa de noi figuri politice este frapantă. Nici o personalitate nouă, exceptând liderul stângii radicale, Alexis Tsipras, n-a mai apărut de la începutul crizei. În acelaşi timp, nuanţează Georges Sefertsis, „cei care vin din familii de tradiţie sunt mult mai capabili decât noii îmbogăţiţi ai politicii”. Fostul ministru de Finanţe, Stephanos Manos, este unul din electronii liberi ai politicii greceşti. Este unul din puţinii politicieni de calitate, un liberal care vrea să elimine aproape jumătate din funcţionari şi să impună taxe bisericii. Îi place să spună adevăruri care nu convin. Partidul său, Drasi, n-a făcut mai mult de 3% la 6 mai. La o întâlnire la Kalamata, în Pelopones, în timp ce dezvolta ideile sale pragmatice, a fost întrerupt. „Este foarte interesant ceea ce ne spuneţi, dar n-aţi putea să ne spuneţi şi câteva minciuni?”.
