O decizie confuză a premierului Florin Cîţu

0
370

Demiterea din funcţia de sub-secretar de stat la Secretariatul de stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist, instaurat în România, domnul Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi Victime ale Dictaturii din România (AFDPR) de către premierul Florin Cîţu, este prin argumentaţia însoţitoare mai degrabă confuză, ambiguă, nelămuritoare. Dacă nu chiar jenantă. O afirmaţie a domnului Octav Bjoza (82 ani) care şi-a risipit tinereţea prin cele mai grele închisori şi lagăre, conform căreia AFDPR nu contestă Holocaustul şi singurul aspect ce poate fi discutat ţine de dimensiunile sale, nu este făcută în premieră, şi o întâlnim inclusiv în cartea „Sioniştii sub anchetă” (Edart – FFP 1993), ce poartă semnătura lui A. I. Zissu, intelectual evreu de aleasă cultură, conducătorul de fapt şi mulţi ani a mişcării sioniste din România, publicist talentat, un caracter de bronz, luptător eroic în slujba poporului evreu, care are drept cuvânt introductiv un text semnat de dr. Moses Rosen, şef-Rabinul Cultului Mozaic şi preşedintele Federaţiei comunităţii evreieşti din România. Imaginea noastră despre evreii din anii războiului a fost parţială şi deformată. O afirmaţie, din declaraţia premierului Florin Cîţu, sună de-a dreptul descumpănitor. „A pune în discuţie dimensiunile Holocaustului şi a încerca să pui pe umerii comunităţii evreieşti aducerea comunismului în România este nu doar o încercare de a mistifica istoria, ci şi un gest periculos pentru valorile democraţiei”. Nimeni nu îl bănuieşte pe premierul Florin Cîţu că ştie despre ceea ce vorbeşte. Fiindcă nu se poate concepe negarea unei realităţi conform căreia numeroşi evrei au îmbrăţişat ideile comunismului şi s-au robit perfectării aplicării şi generalizării procedurilor nefaste ale acestei ideologii aberante. Că nu avem dreptul să supralicităm sau să absolutizăm influenţa lor în viaţa socială, politică şi economică românească, înainte de orice încercare de a desluşi, cât de cât, chiar şi într-un mod extrem de sumar, o istorie adevărată a anticomunismului evreiesc, este o altă discuţie. Teşu Solomonovici în cartea sa “Securitatea şi evreii” (2003) face o demonstraţie pertinentă arătând că nu Securitatea i-a asuprit pe evrei, ci că faimoasa instituţie a găsit în evrei nu numai victime ci şi instrumente şi chiar iniţiatori. Au fost victime evrei ale securiştilor evrei. Teribilul mecanism al terorii s-a plasat deasupra religiei, etniei sau naţionalităţii. Bineînţeles – prin lecturi adecvate – vom constata că şi lumea evreiască departe de a fi o comunitate compactă, era o lume normală şi la fel bântuită de certitudini şi îndoieli, ca şi oricare alta din lumile cunoscute, cu motivele ei de mândrie, cu tarele ei, cu luminile şi umbrele ei, mai mult sau mai puţin similare cu ale oricărui alt popor. Era nevoie doar de luciditate, care ne-a cam lipsit. Scriitorul Mihai Pelin, mulţi ani redactor la revista „Ramuri”, şi la ziarul local -autor al multor cărţi de prestigiu -, a reconstituit, prin consultarea arhivei militare, pas cu pas drumul pe care s-a ajuns la procesul sioniştilor din anii 50 începând cu 23 august 1944. Una din marile prejudecăţi care a bântuit România, şi de care nu s-a scăpat, a fost aceea că evreii ar fi manifestat o atitudine nediferenţiată de entuziasm faţă de ocupantul sovietic şi, la urma urmelor ei ar fi instalat comunismul în ţară. Nimic mai fals. Spre surprinderea noastră până şi dr. Moses Rosen, şef-Rabinul Cultului Mozaic din România, în memoriile sale „Primejdii, încercări, miracole” (Bucureşti, 1990) scria negru pe alb: „Când trupele ruseşti au întrat în Bucureşti după 23 august 1944, evreii români rămaşi în viaţă au trăit zile de intensă bucurie”. Şi dacă e vorbe despre „evreii români rămaşi în viaţă” este clar că autorul avea în vedere pe toţi evreii. De fapt, după 23 august 1944, evreii i-au întâmpinat pe sovietici cu aceleaşi sentimente amestecate, cu care i-au întâmpinat şi românii. „(…)Singurul lucru adevărat, singurul care valorează şi acoperă tot restul: nemţii au crăpat”, scria Mihail Sebastian în jurnalul său la 16 septembrie 1944. Felix Anderca, ca funcţionar la ministerul Muncii, fusese constrând în ianuarie 1938 de ministrul Gheorghe Cuza să demisioneze. Neputându-l concedia, deoarece Anderca era protejat de drepturile conferite prin decoraţie “Bărbăţie şi credinţă cu spadă” a fost obligat să funcţioneze succesiv la Lugoj, Cernăuţi şi Chişinău. Ideea că evreii introduceau comunismul în România a avut totuşi o origine, şi ne place sau nu ne place, trebuie să admitem că a fost acreditată în premieră de legionarii fugiţi din ţară. La 19 septembrie 1944 orele 13.30, la postul de radio Donau, emisiune în limba română rezervată guvernului „naţional” de la Viena, care nici nu se constituise ca atare, se afirma că partidul comunist din România era condus exclusiv de evrei. Ceea ce nu era deloc adevărat. Nume precum cele ale lui Beno Brănişteanu, Emil Fagure, Max Auschmitt se numărau în mod sigur printre ultimii oameni de pe pământ care ar fi putut fi bănuiţi de o pactizare cu comunismul la acea dată. Oricum, din perspectiva zilelor de acum, când nu se mai poate repara nimic din ceea ce s-a întâmplat, mai important este altceva: nu ar fi fost mult mai bine şi onorabil ca românii să nu se fi implicat în orice fel şi sub orice formă în degradantele agresiuni evreieşti, care nu au făcut nimic altceva decât să umbrească şi să întineze teribila luptă pe care au purtat-o pentru supravieţuirea propriului popor?!. Dacă nu ne legam la picior cu acest penibil contencios evreiesc am fi fost una din puţinele ţări din lume care ar fi ieşit din al Doilea Război Mondial cu frunţile sus. Sunt multe de spus: o parte dintr-un număr de 660 evrei eliberaţi de armata română din lagărele de muncă organizate de unguri în regiunile Cluj şi Oradea, n-au mai stat multă vreme în Capitală, şi cei mai mulţi au părăsit România plecând din Constanţa spre Palestina la bordul vaporului Selahattin. Lucia Hossu Longin într-o postare pe Facebook afirmă că e o situaţie unică în Europa de Est să fie demis dintr-o demnitate publică preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici. Cât priveşte premierul Florin Cîţu i-am recomanda lectura tabletei „O ficţionare cu Eliade şi Sebastian” de Radu Cosaşu, în „Anti-damblale”. Poate înţelege ceva din dramatismul unor vremuri, oricum nu uşor de traversat.