Eclipsate de referendumul din Crimeea şi de întreaga situaţie conflictuală ruso-ucraineană, alegerile generale anticipate, ca şi cele locale parţiale, din Serbia au trecut aproape neobservate. Cândva subiect fierbinte, pe agenda mediatică internaţională şi disputată între cancelariile importante din Vest şi din Est, Serbia, post-Miloşevici pare condamnată încă la un lung şi întortocheat traseu al renaşterii sale. Greu, dacă nu imposibil, să-şi recâştige o glorie, cea a Iugoslaviei titoiste, privite cândva cu invidie şi speranţă de către estici şi cu o admiraţie egal distribuită de către occidentali.
Alegerile, cu rată de participare puţin peste 52 la sută, au încoronat, cu un scor zdrobitor, Partidul Progresului (SNS) al carismaticului fost „radical” şi, până cu o lună în urmă, vicepremier al unui guvern condus de un socialist (Ivica Dacici), Alexandar Vucici, oferindu-i o majoritate confortabilă, de cca 49 la sută, ce-i permite formarea unui guvern monocolor.
Rezultatele scrutinului, surprinzătoare pentru unii, neliniştitoare pentru cei mai mulţi, inclusiv din rândul celor ce nu s-au prezentat la urne, nu pot fi sustrase nici cadrului, atipic, al istoriei recente a Ţării, nici celui mai general, al Europei. În fond, aceste ultime două decenii ale Iugoslaviei post-titoiste se probează de-acum în insidioase provocări pentru istoriografii de mâine. Şi nu numai pentru cei sârbi, ori din clocotitoarea geografică balcanică, ci mai de pretutindeni.
Întâi de toate, sar în ochi traseele, mai mult decât accidentate, unele chiar la limita verosimilului, parcurse de unii dintre actualii lideri politici sârbi. Printre ei, poate cel mai controversat, rămâne câştigătorul detaşat, „la scor”, al scrutinului de duminică, nimeni altul decât Alexandar Vucici, un aventurier, încă tânăr (născut în 1970), în politică, conturând, în mic şi în mare, adică în detaliu ca şi în esenţă, exact această stranie istorie sârbească din ultimul sfert de secol. Vucici, se ştie, s-a afirmat, foarte tânăr, ca jurnalist de război pe frontul din fosta republică bosniacă, apoi membri şi, ulterior, lider al Partidului Radical Sârb, formaţiunea naţionalistă a lui Vojislav Şeşelj, ministru, nu mai puţin controversat, al guvernului protejat de Miloşevici, al informaţiilor în chiar teribila criză a războiului kosovar; el a figurat chiar pe o listă de persona non grata în spaţiul european, Nimic atât de straniu cum pare la prima vedere într-o istorie, cea în care trăim cu toţii în prezent, în care, declarate decedate, înfierate şi refuzate, la nivel declarativ, „ideologiile” continuă să anime scena politicilor, mai ales în astfel de momente, de „respiraţie”, mai curând artificială decât naturală, cum sunt cele electorale. În definitiv, Vucici s-a schimbat, în ultimii ani, şi a făcut-o, cum altfel, de o manieră chiar mai „radicală” decât s-ar fi aşteptat, el însuşi ca şi mulţi alţii, analişti, jurnalişti ori politicieni. Nu doar că, în calitate de vice-premier al socialistului Ivica Dacici, a cărui formaţie n-a depăşit nici pragul de 15 la sută, s-a detaşat în promotor activ al procesului de integrare a ţării sale în UE, dar a părut chiar a se poziţiona într-un veritabil garant al acestui act politic.
Carismatic, cu resurse retorice demne de o biografie juvenilă crescută la umbra naţionalismului, atât de propriu conaţionalilor săi, Vucici şi-a conturat campania electorală pe trei elemente ce se vor constitui în orientările majore ale guvernului pe care, cu siguranţă, el îl va forma şi îl va conduce: redresarea economiei, abia repornită în ultimele luni ale guvernului de coaliţie din care a făcut parte, combaterea corupţiei, generalizate şi greţoase într-o ţară aflată în plin proces de reconstrucţie, şi, îndeosebi, accelerarea procesului de integrare în UE.
Cu un astfel de program în faţă, se înţelege uşor că prea puţin spaţiu de manevră le-a rămas competitorilor săi, de stânga îndeosebi, ca de obicei fărâmiţată, dar şi de dreapta extremă, căreia mitul ultra-naţionalist nu i-a mai putut asigura nici măcar intrarea în Parlamentul de la Belgrad.
Prin anul de graţie 2000, înaintea celui de-al doilea scrutin prezidenţial când şi cei mai resemnaţi români s-au repezit la urne să-l stopeze pe Vadim în competiţia cu Iliescu, îi mărturiseam unei adepte a celui dintâi că n-ar fi fost exclus ca populistul lider peremist să-ţi schimbe, a doua zi, în mod… radical discursul. Şi să devină, adică, pro-european mai convins şi mai convingător decât ambiguu „tătuc” perestroikist. Privind, mai atent, la Alexandar Vucici şi la succesul său, de acum, din Serbia, mă tem că nu m-am hazardat prea mult cu paisprezece ani în urmă. E ca şi cum ai invoca, în politică, vorba aceea alunecoasă: niciodată să nu spui niciodată.
