Să mori –controversat fiind– departe de ţară

0
960

S-a stins din viaţă, la vârsta de 92 de ani, dacă nu cumva s-a prăpădit mai devreme, cel care a fost Ion Mihai Pacepa, general-locotenent de securitate, adjunctul şefului Direcţiei de Informaţii Externe, un arivist tipic, dintre mulţi alţii, care au prins trenul la sfârşitul anilor 40, remarcându-se prin zelul de a teroriza „duşmanii poporului”, ca ofiţer al Direcţiei a doua de contra-sabotaj. Dexteritatea sa principală era aceea de a crea înscenări, false probleme, din care să reiasă ce mare spion şef este el şi cât de util este stăpânului. Dispunea de un sânge rece fabulos: astfel, pentru a şterge urmele delapidărilor din rezidenţa românească de la Frankfurt n-a ezitat să comunice întregului personal că avea informaţii sigure că agenţia va fi atacată de legionari, aidoma legaţiei române de la Berna, drept care a aruncat în cazanul de termoficare toate documentele financiare ale rezidenţei. Este un exemplu din multe altele. Care Pacepa se vor întreba cei care în 89 nu împliniseră vârsta majoratului? Ion Mihai Pacepa a fost unul dintre principalii însărcinaţi cu fabricarea imaginii cuplului Ceauşescu în străinătate şi cu reflectarea ei în ţară. Un furnizor de cadouri aduse cu containerele din Occident. Cazul Pacepa este prezentat pe larg, dacă nu exhaustiv de Mihai Pelin în cartea sa „Culisele spionajului românesc. DIE 1955-1980”. După ce a profitat din plin de avantajele poziţiei avute în regimul comunist, Pacepa a şters-o pur şi simplu în SUA, pentru care făcuse un joc dublu de vreo două decenii, lăsându-i pe toţi care avuseseră vreo tangenţă cu el să suporte consecinţele gestului său, încălcând astfel o regulă de fier a oricărui serviciu special din lume: dintr-o asemenea funcţie nu se iese decât cu picioarele înainte. Dacă făcuse toate nenorocirile posibile pentru a ajunge general de securitate şi, presupunând se săturase de Ceauşeşti, avea la dispoziţie soluţia demisiei sau a sinuciderii. Ion Mihai Pacepa, şi după moartea sa, apare pentru mulţi ca nevinovat, dacă nu ca erou. O menţiune: la 17 august 1978, în şedinţă secretă, Tribunalul Suprem -secţia militară- a judecat dezertarea gen. Ion Mihai Pacepa, procurorul Mihai Ştefănescu cerând condamnarea inculpatului la moarte în contumacie. Peste ani, prin decizia ICCJ, pe mandatul lui Valeriu Stoica, peisajul moral al ţării a devenit ceea ce vedem că este şi astăzi: declarat nevinovat, bun pentru posteritate, Pacepa a devenit un caz. Există aşadar, trădări bune şi trădări proaste. Dacă vinzi informaţii, în cazul că se găseşte cineva să le cumpere, depinde cui i le vinzi. Defectarea generalului-locotenent Ion Pacepa, ministru secretar de stat la ministerul de Interne şi consilier personal pe probleme de securitate al preşedintelui Nicolae Ceauşescu a provocat consecinţe imense, pe cât de grave, pe atât de pline de surprize. La scurt timp după ce la 10 august 1978 agenţia UPI a publicat ştirea provenită din cercurile Departamentului de stat că Pacepa a cerut azil politic în SUA şi că se găseşte sub protecţia CIA, prima bombă politică, dintr-o serie, ce se anunţa a fi deosebit de periculoasă, a explodat în Germania Federală. La 29 august 1978, o ştire publicată de cotidianul Bild, reluată de Reuters, a zguduit opinia publică germană: conform dezvăluirilor şi probelor pe care Pacepa le-a spus la dispoziţia CIA, un spion comunist acivează în cele mai înalte instituţii ale Germaniei Federale. Un spion la fel de important ca şi Gunther Guillaume, cel contamnat în 1975 la 12 ani de închisoare şi a cărui demascare a dus la demisia cancelarului Willy Brandt. „Bild” dezvăluia că documentele date de Pacepa CIA proveneu de la un spion care lucra pentru români şi era un funcţionar al Partidului Social Democrat, principalul partid de coaliţie guvernamentală. Cazul a devenit mai grav când autorităţile germane au aflat că Pacepa s-a referit la mai muţi cetăţeni vest-germani care lucrau ca agenţi ai spionajului răsăritean. În ţară, prima victimă a fost gen. col. Nicolae Doicaru, considerat protectorul lui Pacepa, care deţinea funcţia de ministru al Turismului, doar din luna martie a acelui an, când îl înlocuise pe Ion Cozma. Au urmat schimbări şi numeroase rechemări diplomatice, implicaţiile cazului Pacepa fiind amplu şi greu de analizat într-un spaţiu atât de restrâns. Aparent administraţia Carter a depus eforturi susţinute, în primul moment de a proteja relaţiile româno-americane de consecinţele neaşteptatei dezertări a lui Pacepa. Istoricul american Larry L. Watts, în cartea sa „Cei dintâi vor fi cei din urmă” susţină că în conformitate cu un raport al STASI, un colonel al armatei americane afirmase că „preşedintele SUA a decis că această chestiune trebuie tratată cu deosebită delicateţe pentru a nu afecta bunele relaţii dintre SUA şi RSR”. Fuga lui Pacepa a stârnit confuzie în rândul cadrelor de conducere din România, mai ales că anchetele indicau că defectorul avea mai degrabă conexiuni în Est, nu în Vest. Din păcate, afirmaţiile lui Pacepa au cunoscut o revigorare în timpul campaniei electorale americane, care s-au încheiat cu înfrângerea lui Carter în 1980, astfel că în cursul administraţiilor Regan şi George Bush Sr. (1980-1992), distorsionarea modului în care SUA percepea România a fost teribilă. A susţine că Ceauşescu înşelase Occidentul, cu o falsă independenţă faţă de Uniunea Sovietică, de fapt niciodată suficient de serioasă, este evident o prostie. Fenomenul Pacepa a fost întors pe toate feţele. Într-o post-faţă la „Cartea neagră a Securităţii”, semnată de Mihai Pacepa, o carte proastă alminteri, şi nu fiindcă referirea era la fosta Securitate, ci fiindcă era neglijent scrisă, Adrian Severin, fost ministru de Externe, îl compara cu… Apostol Bologa din „Pădurea spânzuraţilor”, care şi-a trădat ţara (imperiul austro-ungar) spre a nu-şi trăda neamul. Şi mai mult cu Talleyrand, care şi-a trădat toţi stăpânii, considerând că a avut unul singur: Franţa. Discutabilă teză. Cel mai important produs al serviciilor speciale româneşti din perioada comunistă, fie că ne place sau nu ne place unora dintre noi, a fost însuşi gen. Mihai Ion Pacepa, produsul unei politici de cadre total necorespunzătoare, politica scaunului şi a poftelor nesăbuite de parvenire. Mihai Pacepa n-a fost altceva decât un defector ordinar care a simţit, graţie intuiţiei, ce i se pregătea în ţară.