Cultura medială şi proba autenticităţii

0
132

În îndepărtatul 1964, Umberto Eco trimitea la tipar o carte singulară, pentru acea vreme şi cu siguranţă pentru propria sa aventură de autor, intitulată Apocalittici e integrati, a cărei geneză şi al cărei destin (norocos, ca atâtea alte cărţi ale sale ce vor veni mai târziu) sunt fructe ale cazualului. Era în 1964 şi apăreau primele catedre dedicate comunicării de masă. A pregătit o culegere de articole şi de intervenţii pe această tematică încă incipientă în vederea unui concurs de selecţie, dar intuiţia, genială, a venit de la editorul său, Bompiani, care a scos titlul dintr-un text şi l-a obligat să scrie cincizeci de pagini de susţinere a tezei, rectè cea anunţată în titlu: Apocaliptici şi integrați. O găselniţă, fireşte, dar asta n-a împiedicat modelul ce s-a ivit din ea să cucerească un important drept în cetate, dar şi să prezume, pe linie de principiu, reiterarea sa în alte conjuncturi. Este exact ceea ce s-a întâmplat cu revoluţia medială, în spaţul web şi, mai nou, al reţelelor de socializare.

Eco, în interviul menţionat, se păstrează la distanţă de cele două realităţi dicotomice – apocaliptici vs  integraţi –, rezervându-şi facultatea de a observa din interior fenomenul comunicării de masă, de azi, cu acribia celui care ştie, din deformare semiotică, cum totul are o semnificaţie şi că ajunge să încerci să-l blochezi ca să-l vezi, apoi, scăpând şi alunecând spre alte ţărmuri. Ca de exemplu, dacă în urmă cu cincizeci de ani a face teoria comunicării de masă însemna „a face teoria joii viitoare”, acum a face o teorie a comunicării digitale înseamnă a face „teoria următoarelor… două ore”.

Dar iată câteva dintre punctele de vedere ale marelui semiotician şi scriitor, autor, printre altele, şi al unui incitant text romanesc sub această incidenţă a manipulării „comunicaţionale”.

 „Funcţia oricărei culturi – spune el – e aceea de a produce un spor colectiv. Totuşi, un atare spor, chiar şi în deplină libertate de expresie (altfel, e vorba de dictatură, nu de adevărată cultură), se articulează totdeauna ca o critică continuă a luării de cuvânt a celuilalt. E modelul ideal al dialogului socratic, unul se ridică şi îşi spune părerea, altul fie că e maestrul ori prietenul sau oricare altul, se ridică şi la rândul său manifestă o divergenţă şi aşa mai departe. Asta e valabil pentru societate ca şi pentru indivizi: şi cultura personală are nevoie de critică…”

Prin urmare, cultura se defineşte ca o alternanţă continuă între libera luare de cuvânt şi critica acesteia. Ceea ce se întâmplă însă cu web-ul este însă că se idolatrizează idealul absolutei luări de cuvânt, fără niciun control din partea celorlalţi.

„Ca să fiu rău – ori apocaliptic -, adaugă Eco, aş putea spune că e vorba de triumful cretinului; (relativizat prin paranteză, se înţelege, N.ns). Nu poate fi vorba de cultură în acest caz. Mai pe şleau spus, cretinul poate chiar să şi vorbească, ba chiar să predea la universitate, cu condiţia să îngăduie şi altora să combată, să contexte ori să invoce modele alternative”.

Se atacă, potrivit lui Eco, fundamentele înseşi ale democraţiei, care constă în asumarea adevărului că nu tot ce se spune are valoare. Cine teoretizează contrariul, propunând pura luare de cuvânt ca unică formă de expresie, a renunţat de fapt la democraţie, ori la cultura democratică, fiindcă lipseşte critica opiniilor.

Eco se arată îngrijorat, pe de o parte, cu privire la noile generaţii de nativi digitali, cum îi numeşte, presupusa mutaţie antropologică care ar comporta faptul că se nasc într-un context medial. Şi grave nu sunt atât capacităţile înnăscute – ale copiilor – de a dobândi pe viu, din mers, gramatica digitală (inclusiv la nivelul limbajului gestual), ci consecinţele acestei enorme şi mediate disponibilităţi de conţinuturi, îndeosebi efectele asupra memoriei individuale. Asistăm, spune Eco, la o enormă criză a memoriei colective. Exemplele se găsesc cu duiumul, la adolescenţii italieni care nu ştiu nici în ce epocă a trăit Mussolini, ca şi la ai noştri, adaug eu, care nici n-au auzit de Mihai Viteazul şi care despre Vlad Ţepeş nu ştiu decât eventual varianta ficţională a filmografiei draculiene.

Faptul că Eco recunoaşte că impresionanta sa cultură – istorică şi culturală – îşi are izvorul şi izvodul în primii ani de viaţă când asculta cântecele şi poveştile populare de la mama sa n-ar trebui să mire. În fond, pentru secole, paradigmele oralităţii şi tradiţiei gutenberghiene au coexistat, iar memoria, prodigioasă în prima, n-a suferit prea mult nici în lunga epocă a scrisului şi a cititului.

Ambele însă şi-au asumat drept resort persuasiunea, arta convingerii care presupunea – şi ar trebui să mai presupună – nu doar un temei logic (suport al credibilităţii), ci şi activarea îndoielii. Unică bază a unei culturi democratice, în absenţa căreia intervine, în forme agresive, manipularea. Iar locul democraţiei e, cu puţină şi regretabilă şansă, ocupat de dictatură. Fiindcă, apocalipticii devin avant la lettre… integraţi.