Ceea ce se detaşează cu o tristă evidenţă după tragedia din inima Parisului este perplexitatea. Sau, apelând la un termen ceva mai „popular”, intim comunităţii străzii, uluirea: cum a fost posibil un astfel de carnagiu? Şi cum mai este încă posibil. Fiindcă, în ciuda valului de asigurări şi în contrast cu solidaritatea de altfel admirabilă – gestul zecilor de mii de suporteri cântând Marseilleza ieşind prin tunelul de la Stade de France capătă simbolul unei demnităţi în mugurii speranţei prompt regăsite –, toate reacţiile izbucnite în noaptea de vineri spre sâmbătă, în Franţa şi pretutindeni în lume au stat sub semnul aceleiaşi uluiri: a unei interogaţii ivite, în lunga şi turmentata istorie a umanităţii, aproape exclusiv în cele mai dramatice momente şi care, la nivelul conştiinţei noastre elementare, se subordonează lui cum e cu putinţă aşa ceva.
Recurentă, în ultimele două decenii, nefericita întâmplare pariziană se adaugă seriei de dezastre începută cu atacul Turnurilor Gemene din New York, cu cele din Spania şi de la Londra, cu dezastrele de pe plaja din Tunisia, cu atrocităţile din Nigeria etc.) şi toate se subsumează aceleiaşi realităţi: globalizarea. Care, dincolo de eşantionul de beneficii, mai mult ori mai puţin salutare, dar salutate deseori în discursuri gratuite, a indus schimbări de natură paradigmatică. Puţini se mai întreabă, spre a da un singur dar semnificativ exemplu, câte tragedii s-au produs prin mileniile umanităţii şi al căror ecou a ajuns la noi, dacă a ajuns, la distanţe de decenii, ori chiar de secole. Cu siguranţă, au mai rămas şi altele despre care n-avem decât ipoteze palide, ivite în baza unor depoziţii indirecte ori a unor cine ştie ce explorări arheologice.
Ne place ori nu, globalizarea, asimilată cu prea multă emfază cu deschiderea obligatoriu benefică spre libertate, demnitate, egalitate, îşi vădeşte limite pe care ne e greu să le acceptăm, ori măcar să le evaluăm şi în consecinţele mai intrigante. Privind, deseori accidental, victimă, la rându-mi, al ofertei – inimaginabilă cu trei decenii în urmă – cu care sutele de posturi tv ne provoacă, varii producţii cinematografice e aproape imposibil să nu constat că suntem luaţi drept cobai ai unui mecanism odios funcţionând în regim de fabrică de violenţă. Cândva fabrică de visuri, utopii, fie ele şi sublimate „ideologic”, cinematografia, cu imperiul hollywoodian ca model, a devenit o sursă de cultivare a urâtului, a brutei, a violenţei cu orice preţ. Şi cu cât mai sofisticată devine vânătoarea de rating (în fapt, aceeaşi raţiune a profitului cu orice preț) cu atât mai „inedite” în latura caracterială a violenţei se arată clişeele obsesive ale unor autori de producţii surogat.
Şi atunci, ce resorturi susţin acest sentiment de uluire ivit la contactul cu astfel de atacuri sângeroase? Subsumarea lor unei ciocniri de civilizaţii, oricât de tentantă şi, până la un punct, justificată, nu depăşeşte, din păcate, un complex al stereotipiilor. Nu mai puţin invocată şi, la fel de relativ justificată, e şi confruntarea pe axa Nord-Sud, care trasează falia dintre bogaţii şi săracii lumii de azi. Subzistente în istoria noastră milenară, ambele se dovedesc, tocmai de aceea, palide argumente ca explicaţii ale resuscitării terorismului din aceşti ani.
Se înţelege că printre cauzele cele mai credibile – şi, în parte, mult mai legitime – sunt chiar „ciocnirile” unor Puteri şi Super-Puteri stârnite de mai vechi şi mai noi orgolii „paternale”: ieşirea dintr-un cerc de interese regionale în cercul mare al unui bicisnic „campionat” de Stăpâni, cu şi sub pretextul unor intervenţii umanitare, e deja axioma unei politici, decorate retoric cu atributul „corectitudinii”. De parcă ordinea, naturală ori atestată de parcursuri istorice diferite, n-ar mai fi de ajuns, s-au pornit războaie pe mai multe fronturi în numele unei „Noi Ordini” pe care fiecare o înţelege în propriul interes.
Şi, totuşi, ceva scapă şi acestei justificări. Examinând mai atent acte de barbarie precum cele recente de la Paris, nu ne putem sustrage unei interogaţii asupra structurii identitare, sociale, religioase, culturale, morale, a unor astfel de atentatori sălbatici. Credinţa nu doar că nu poate fi invocată ca suport, dar compromite una dintre tezele cele mai valide pe care, e drept, creştinismul şi le-a asumat pe un parcurs, al său, nelipsit de contradicţii şi de tragedii. E acel liber arbitru, al Sf. Augustin, al lui Boethius şi al lui Toma din Aquino care, în intimitatea destinului dăruit, individul are dreptul alegerii. În cazul teroriştilor islamişti de vineri noaptea, se pare că arbitrul, substituindu-l pe Allah, e cel ce comandă, impune, obligă. Iar tinerii îndoctrinaţi devin nişte biete unelte. Dar nu mai puţin detestabile.
