Naţionalism şi progresism

0
57

Campania electorală pentru alegerile europarlamentare de anul viitor, moment decisiv pentru Uniunea Europeană, dar şi pentru Europa, ameninţată – se clamează – de populism şi naţionalism, a început deja, resimţindu-se vădit. S-ar putea crede că, într-un asemenea context, cetăţenii se vor exprima, în mai anul viitor, conform opţiunilor proprii şi traduce prin votul lor aspiraţiile despre Europa anilor ce urmează. Complicată situaţie şi modeşti actori în planul credibilităţii, se prefigurează, pentru a inspira încrederea de rigoare. A fost o vreme, cam până la al doilea război mondial, când naţionalismul a fost apanajul elitelor, care contribuiseră la constituirea prestigiului naţionalităţilor, savurând inerţial acest prestigiu. Elitele au trecut demult într-o altă etapă, invocă acum Europa, proclamând astfel exigenţa unei naţionalităţi trans-naţionale: spiritul comunitar prevalează înaintea suveranităţilor locale. Dar, uneori, ne grăbim. Patriotismul european pare şi este adesea o nouă formă de discriminare, un autohtonism cu hotare mai largi, dar la fel de drastice ca cele ale tuturor autohtonismelor. Micile mândrii naţionale se văd substituite de o „mândrie europeană”, mai amplă şi mai subtilă. Orizontul e aşadar mai cuprinzător, dar nu neapărat mai puţin pasional. Rămâne de văzut dacă perspectiva de a deveni „patriot european” e preferabilă aceleia de patriotism parohial. Britanicii, după cum ştim, au refuzat, e drept la mustaţă, prin referendum, noul statut recomandat. Italia, ţară fondatoare a UE, apoi Polonia, Ungaria, nu par deloc încântate de dirijismul exacerbat al Bruxelles-ul, nu întotdeauna conform cu tratatele europene şi discuţiile sunt aprinse. L-am văzut, deunăzi, pe Frans Timmermans, vicepreşedinte al Comisiei Europene, social-democrat (!) care se doreşte investit de PES ca „spitzenkandidat”, în condiţiile în care are o cotă de credibilitate de 6-7% în Olanda. Indignarea produsă de maniera de prezentare inacceptabilă a sintezei raportului MCV va dăinui multă vreme. Se vrea în continuare la butoane, dacă se poate prin negocieri, în compania actualului lider al grupului PPE, Manfred Weber. Lucrurile sunt destul de complicate într-un moment în care radicalizarea politică loveşte în democraţii din întreaga lume şi populismul triumfă din India lui Narendra Modi, în Brazlia lui Jair Bolsonaro, Ungaria lui Viktor Orban sau Italia lui Matteo Salvini, şi planeta pare intrată într-o eră populistă, dar nu încă sub hegemonia acesteia. Dacă suveranitatea popoarelor devine o ficţiune, rămâne o întrebare. Vag şi indefinit, progresismul revendicat de forţe politice din Europa, din Nord la Sud, dar fără a-i conferi un sens comun, este clamat. Unii consideră bunăoară cultura ca valoare economică, alţii ca valoare de a trăi împreună, alţii de apropiere între popoare şi pentru numeroşi progresişti cultura este un bun de consum. Progresismul va deveni un concept, aşa se prefigurează, a cărui vocaţie va fi aceea de extensie a formaţiunii lui Emmanuel Macron, La Republique en Marche. Or, de la originile sale, Parlamentul European a fabricat o mecanică fondată pe capacitatea de compromis a grupurilor parlamentare. Un nou grup parlamentar, tutelat de La Republique en Marche nu va putea face altceva decât să dinamiteze forţele tradiţionale, conservatorii şi social-democraţii, şi aşa în declin. Problema este însă alta. Acasă, în Franţa, La Republique en Marche este foarte aproape, în sondaje, dacă nu chiar devansat de Adunarea Naţională a lui Marine Le Pen şi de Franţa tăcută a lui Jean Luc Melenchon. Pentru a accede într-o poziţie de influenţă, în viitorul Parlament European, într-un moment de crepuscul al marelui lider Angela Merkel, Emmanuel Macron doreşte o nouă înţelegere europeană, prin care să  marginalizeze pe… populiştii lui Viktor Orban şi Matteo Salvini, şi care or mai fi. Deşi, mulţi îi privesc demersul cu scepticism.