Tragedia de la clubul Colectiv a marcat profund o ţară întreagă. Numărul mare de victime, dar mai ales povestea din spatele fiecărei drame, trăite de cei prinşi sub ploaia de foc, au generat multă emoţie. Medicii s-au confruntat şi ei cu o situaţie nemaiîntâlnită: 150 de pacienţi cu arsuri, unele mai grave ca altele. Au fost tineri care au murit în prima seară, unii după o săptămână, alţii după două… Din păcate, în ciuda strădaniilor echipelor de medici, au apărut voci care au criticat modul în care aceştia au acţionat. Nu s-a mai ţinut cont că doctorii români au fost felicitaţi până şi de specialiştii veniţi din străinătate să le dea o mână de ajutor. Acad. dr. Corneliu Sabetay, o personalitate a lumii medicale craiovene, colaborează cu mulţi dintre cei care au făcut tot posibilul să le mai dea o şansă tinerilor ce se stingeau pe paturile din spitalele bucureştene. Cu unii dintre ei este chiar coleg în forul suprem al doctorilor români – Academia de Ştiinţe Medicale. Chirurgul pediatru a avut amabilitatea să răspundă întrebărilor noastre în încercarea de afla cât de dificilă este misiunea unui doctor în astfel de situaţii critice.
Reporter: Domnule acad. dr. Corneliu Sabetay, cum priviţi din perspectiva chirurgului, cu o experienţă îndelungată în această specialitate medicală, ceea ce s-a întâmplat la Clubul Colectiv?
Acad. dr. Corneliu Sabetay: Ce s-a petrecut la Clubul Colectiv din Bucureşti este o tragedie naţională, o nenorocire. Materialul cu care a fost tapetat plafonul era unul uşor inflamabil şi a ars cu o repeziciune extraordinară, iar mixul de substanţe toxice rezultat a fost foarte agresiv mai ales din punctul de vedere al arsurilor pe căile respiratorii. S-a spus, la un moment dat, că acest complex de substanţe rezultat în urma incendiului de la Colectiv este comparabil cu gazul utilizat în lagărele de exterminare naziste. Referitor la ce au făcut doctorii, este incredibil devotamentul lor. Medicii noştri au luptat extraordinar, pentru fiecare pacient. Profesorul Ioan Lascăr este o personalitate în domeniul chirurgiei plastice. Îl cunosc de la Academia de Ştiinţe Medicale. Este un om care n-a făcut niciodată din meseria lui o chestiune de reclamă. A dat întotdeauna dovadă de abnegaţie şi pasiune pentru profesia lui. Un alt om care s-a implicat foarte mult este profesorul Săndesc. Anestezist de renume, acesta vine din şcoala timişoreană şi este ministru secretar de stat al Sănătate. Experienţa acestor anestezişti este capitală în cazul arsurilor. Chirurgii, în afară de faptul că trebuie să aplice nişte tratamente, să schimbe pansamente în fiecare zi, au şi indicaţia de a îndepărta escarele, acele suprafeţe de tegument arse, necrozate, care sunt o posibilă sursă de infecţie pentru circulaţia generală. Fără anestezişti rezultatele chirurgiei plastice ar fi însă poate nesemnificative. Ei au un aport esenţial. Nu putem să punem sub semnul întrebării momentele de terapie intensivă extrem de importante pe care le-a acordat întreaga reţea medicală.
De-a lungul carierei dumneavoastră aţi întâmpinat astfel de evenimente, accidente cu număr mare de victime?
Chirurgia ca şi anestezia-terapia intensivă sunt specialităţi de linia întâi, de război. Ori în acest caz a fost vorba de un război. Cine vrea să mă întrebe dacă am fost la război… Pot spune cu siguranţă că, pentru un medic, accidente din acestea sunt comparabile cu un conflict militar. Eu am fost pus într-o astfel de situaţie la cutremurul din 1977. La noi au fost 41 de morți și 802 răniți. Dacă aș fi fost în război nu ştiu dacă aş fi avut un aşa tablou. Şi, apoi, la Revoluţie au mai fost momente din acestea la limită. Am avut 21 de morţi şi 100 de răniţi. Că a fost cutremur sau că a fost revoluţie, noi nu ne-am mişcat de aici. Gândiţi-vă la spitalul nostru care avea două-trei etaje numai saltele şi unde s-a făcut triajul răniţilor. La cutremur, gândiţi-vă la imaginea din primul moment, când holul era plin cu 19 femei moarte de la Fabrica de Confecţii. Şi atunci întrebaţi-mă: unde este experienţa mea de război? Păi, a fost în acele momente şi în altele. Noi, medicii, am fost de fiecare dată în linia întâi în astfel de momente.
Au existat foarte multe polemici în această perioadă. S-a vorbit despre numărul insuficient de centre pentru pacienţii arşi, de numărul prea mic de paturi. Cum comentaţi?
Spitalele din România au secţii de arşi, secţii de arşi care se adresează atât adulţilor, cât şi copiilor. Am avut, de-a lungul întregii mele cariere, foarte mulţi pacienţi cu arsuri, majoritatea fiind limitate la o suprafaţă până la 30-35% şi, din când în când, şi arşi grav, ajungând până la 70-80%. Niciodată o ţară nu poate fi pregătită într-o asemenea măsură, pentru un astfel de incendiu: să aibă imediat la dispoziţie, într-un timp atât de scurt, sute de paturi pentru un accident cu număr mare de arşi grav. Atenţie, nu vorbim de arsuri superficiale! Pentru că până la 20% o arsură este compatibilă cu tratamentul în toate secţiile noastre, atât în spitalele judeţene, cât şi în cele din Bucureşti. Gândiţi-vă că în urma incendiului de la Clubul Colectiv au ajuns în spitalele din Bucureşti pacienţi cu arsuri peste 60% din suprafaţa corpului, unii dintre ei chiar cu 80%. Este extrem de mult.
Cele mai multe probleme în salvarea victimelor incendiului le-au pus arsurile de căi respiratorii. Din propria experienţă, cât de periculoase sunt acestea şi care sunt şansele de supravieţuire?
Întotdeauna când ajunge pe secţie un pacient cu arsuri i se face o anamneză atentă şi suntem foarte interesaţi să ştim cu ce s-a produs arsura. Una e o arsură provocată de apă fierbinte, alta este că a căzut într-un lighean sau un cazan cu bulion sau de gem – am avut şi astfel de cazuri. Mult mai complicat este atunci când victima ajunge la noi cu arsuri provocate de flacără. Atunci pot să intervină şi arsurile de căi respiratorii superioare. Acestea impietează enorm asupra prognosticului. Altfel spus, aduc un coeficient de mortalitate ridicat. Acesta merge între 30 şi 80% în anumite situaţii. Demonstraţie o face acest accident grav petrecut la Bucureşti.
Am văzut în aceste două săptămâni, sosind în România, foarte multe echipe de medici din străinătate dornice să dea o mână de ajutor aici sau să preia din victimele incendiului. V-au surprins aceste gesturi de solidaritate?
Relaţiile pe care medicii români le au cu colegii din alte ţări contează foarte mult. Întotdeauna, în situaţii din acestea limită, trebuie să apelezi la prieteni. Ei au văzut nenorocirea asta, care e unicat, şi au venit să ajute. Israelienii, spre exemplu, aveau la îndemână şi un produs pe care ei îl aplică pacienţilor cu arsuri. Materialul acela este folosit pentru a nu ajunge la atâtea operaţii de grefare. De asemenea, francezii vin întotdeauna să dea o mână de ajutor românilor, cunoscute fiind relaţiile de amiciţie care există între societăţile medicale de diverse specialităţi.
Cei care sunt acum internaţi în spitale au nevoie de grefe de piele. Şi sunt destule persoane care s-au oferit să doneze. Cât de riscant este însă pentru un donator să facă un astfel de gest?
A te oferi ca donator de piele este un gest eroic şi nu este lipsit de pericole. E o situaţie în care trebuie să îţi pui problema că recoltarea de piele înseamnă pentru donator nici mai mult nici mai puţin decât o suprafaţă care se expune riscului unor infecţii. Practic, se expune altor complicaţii. În plus, pot să rămână pentru toată viaţa nişte cicatrici inestetice. Deci treaba asta cu a da sânge e una, a dona piele e diferit. Băncile de piele sunt, de regulă, realizate prin recoltare de la persoane decedate. Bineînţeles, dacă familia îşi dă acordul.
