Întocmit de câţiva raportori anticorupţie, de fapt nişte ideologi de serviciu numiţi „experţi”, cu ambiţii tehnocrate, raportul despre corupţia din Uniunea Europeană, însuşit de Comisia Europeană, n-a fost decât un „barometru” cu percepţii. Ancheta a demonstrat că 3/4 (76%) dintre europeni găsesc corupţia ca fenomen foarte răspândit, iar 56% găsesc nivelul corupţiei în ţara lor augmentat în ultimii trei ani. Un exerciţiu de incoerenţă şi eludare. Prezentat de comisarul european pentru Afaceri Interne, Cecilia Malmstrom, raportul a avut, de bună seamă, şi referiri la România, în cheia deja consacrată unei ţări din est. Cu trimiteri neavantajoase la modificările legislative de acum cunoscute, declarate neconstituţionale de CCR în luna ianuarie a.c. şi aşa mai departe. Enumerate au fost şi unele împliniri, pe care nu le mai reiterăm. Ipocrizia se păstrează la nivelul UE, cu diferenţe mai puţin flagrante, dar evidente. Astfel, despre chestiunea paradisurilor fiscale şi schemele de evaziune şi netransparenţă bancară se spune prea puţin, semn că în vest comportamentul este exemplar. Ceea ce nu se cuplează la faptul că, în fiecare an, corupţia costă circa 120 miliarde euro economia UE. Despre Franţa se reaminteşte, ceea ce menţionam în cotidianul nostru cu câtva timp în urmă, că „l’un des facteurs les plus propices a la corruption dans un pays ou plus de sept parlamentaires sur dix occupent au moins une autre fonction”, este cumulul de mandate. Permis momentan în Hexagon şi subliniat în raport ca o cauză potenţială a corupţiei. Numai că, potrivit unei legi aprobate de Adunarea Naţională, care încă n-a primit „undă verde” de la Consiliul Constituţional, abia din 2017 se va pune capăt acestei practici. Ascunderea averilor în paradisurile fiscale, în dorinţa sustragerii de la impozitarea acestora, nu a reţinut în mod special atenţia. Anul trecut, de pildă, statul federal german a recuperat peste 3,5 miliarde euro, de la 26.000 de persoane care au preferat să se prezinte la autorităţile fiscale pentru a evita o posibilă urmărire penală. Numele acestora sunt perfect necunoscute publicului, dar în ultimele săptămâni presa germană s-a angajat într-o cursă de dezvăluire a trecutului fiscal pentru o serie de personalităţi de prim plan. Despre Uli
Hoeness, preşedintele lui Bayern Munchen, care şi-a dosit 5 milioane de mărci (2,6 milioane euro) într-un cont la banca Vontobel din Zurich, într-o combinaţie cu fostul patron Adidas, în prezent decedat, Robert Louis Dreyfus, se ştie. Cel mai tânăr manager din istoria Bundesligii l-ar fi împrumutat, potrivit hebdomadarului „Spiegel”, pe fostul patron OM, cu 15 milioane mărci, pentru cumpărarea de active. Acum nu mai poate scăpa de proces, care va debuta luna viitoare. Fondatoarea magazinului „Emma”, Alice Schwarzer, ferventă opozantă a prostituţiei, a vărsat 200.000 euro taxe pentru a nu apărea în faţa tribunalului. Se vorbeşte şi de trezorierul partidului conservator (CDU), al Angelei Merkel, Helmut Linssen, care a părăsit postul recunoscând că a transferat mai multe active din Luxemburg în Bahamas, înainte de a le plasa în Panama. Secretarul de stat social-democrat de la Cultură, din guvernul regional al Berlinului, Andrei Schmitz, a fost, de asemenea, obligat să demisioneze, după ce a recunoscut că a transferat acum câţiva ani 400.000 euro moşteniţi în Elveţia, fără a plăti impozite în Germania. Aceste cazuri au reaprins dezbaterea între social-democraţi şi conservatori cu privire la o amnistie a fraudelor fiscale. Dezbaterea promite să fie plină de evenimente în marele guvern de coaliţie. Mai ales că CDU vrea să dea o şansă trişorilor prin mărturisirea păcatelor. Raportul Comisiei Europene de care vorbeam rămâne centrat, deşi nu explicit, pe corupţia mică şi mentalităţi. Adică pe jumătăţile de măsură. Mai clar, ce trebuia să spună nu se spune.
