Ştim despre politică aproape tot ce trebuie ştiut, aşa că nimic din ceea ce se întâmplă, în acest început de an, nu ne mai surprinde. Faptul că Alina Gorghiu, co-preşedinte al PNL, se declară „convinsă” că „nu va trece primăvara” fără ca Guvernul Victor Ponta să fie demis e un exerciţiu de optimism până la urmă. Şi deocamdată, nimeni nu o întreabă, moromeţian, pe ce se bazează. Nu pentru că guvernul actual dispune de o majoritate suficientă, capabilă să reziste la o moţiune de cenzură, în condiţiile refuzării înrolării unor traseişti, ci din alte motive. Alina Gorghiu are dreptul, ca lider al principalului partid de opoziţie, să-şi facă iluzii. Până la un punct. Deşi o poate împiedica o realitate. Aceea că guvernarea Ponta s-a dovedit mai bună decât guvernările anterioare. Conform indicatorilor statistici. Să admitem însă că aşteptările erau mai mari. O dificultate de ordin moral este următoarea: acum doi ani, Alina Gorghiu era alături de Victor Ponta, la puţină vreme după alegerile parlamentare şi împreună încercau să dezvăluie neregulile din guvernarea Emil Boc, urmată de vremelnica guvernare MRU. La începutul actualului an, Alina Gorghiu se află alături de Vasile Blaga, Cătălin Predoiu, Gheorghe Flutur şi ceilalţi împotriva lui Victor Ponta, devenit inamicul detestabil. Când exigenţa morală şi politică devine desfrâu resentimentar, e greu să vorbeşte de onorabilitate sau neocorectitudine. Privită de sus, politica e meschină. Privită de jos, e trufaşă, nerealistă. De regulă, politicianul adevărat nu se angajează în proiecte fără şansă de întruchipare şi stăruie în zona posibilului. Fiindcă până la urmă, morala vieţii politice stă în corespondenţa între ceea ce se declară şi ceea ce se poate face. Spune aşa co-preşedintele PNL Alina Gorghiu: „Preşedintele Klaus Iohannis înţelege jocul «străveziu» al primului-ministru, care flutură ramuri de măslin, dar nu mai crede nimeni în buna sa credinţă”. Mai mult, referindu-se la invitarea opoziţiei la dialog pe Codul electoral, Alina Gorghiu s-a declarat „uşor jenată” de „apetenţa spre dialog” a primului-ministru, acum, când „mandatul domniei sale este spre final”. Şi totuşi, o măruntă nedumerire: ce este nedemn în atitudinea premierului Victor Ponta faţă de preşedintele Klaus Iohannis? De când civilitatea în raporturile instituţionale a ajuns blamabilă? Sigur că premierul Victor Ponta nu se află într-o confortabilă situaţie după Waterloo-ul trăit prin înfrângerea neverosimilă de la prezidenţiale. Dacă o bătălie pe care o câştigi îţi cere curaj, o bătălie pe care o pierzi îţi cere un curaj însutit. Pentru asta trebuie să fii, dacă nu un Napoleon, măcar un om în toată firea. Când eşti dresorul propriei tale frici, care te poate sfâşia dacă nu te pricepi să o ţii la respect, te autosugestionezi: „Vreau să demonstrez că pot să învăţ dintr-o înfrângere mai mult decât am învăţat din toate victoriile anterioare (…)”, a spus premierul luni seara, la „Sinteza zilei”. De fapt, Victor Ponta forţează o victorie aproape imposibilă, ştiind că are puţine şanse să o obţină. Nu l-a înţeles pe Napoleon dacă l-a citit. Lucrurile sunt cele care sunt şi în destinul fiecăruia, după propriul Waterloo, e scris clar „insula Sfânta Elena”. Şi tocmai de aceea bătălia trebuie purtată, ca să fie pierdută, ca adversarii să fie necruţători. Mai există iluzii, trebuie cunoscută înfrângerea până la capăt şi băut întreg paharul cu venin. Waterloo n-a fost niciodată o răspântie, ci un drum singular, care duce în insula pomenită. Dar nimeni nu vrea să citească pe indicator. Să fi înţeles tâlcul acesta Alina Gorghiu?
