Atentatele de la Paris au demonstrat, dacă mai exista vreun dubiu, clivajul imens înscris în fibra umană, dintre rău şi bine, dintre război şi pace, dintre armă şi creion, restituind, ca într-o oglindă „fermecată” (obiect magic în tradiţia culturală orientală şi occidentală), prezenţa unui dualism structural. Şi în ciuda extraordinarei mobilizări de politicieni şi oameni simpli pe străzile oraşului autodesemnat, o clipă, drept Capitala Lumii”, nu e nicio îndoială asupra continuei divizări a aceleiaşi lumi, de data asta încă şi mai reale, în ecuaţia pro vs contra în ce priveşte evaluarea tragicelor incidente.
Iar cum istoria se repetă şi, prin definiţie, orice repetiţie e stagnare şi, câteodată, poartă genele răului, în plină emulsie a tragediilor din Franţa s-a făcut recurs la evenimente, întâmplări, mărturii şi la personalităţi, unele asumate vocaţiei profetice. Nu putea, fireşte, lipsi jurnalista şi scriitoarea italiană Oriana Fallaci, evocată mai peste tot cu al său radical avertismente lansat cu celebra carte, ultima înainte de sfârşitul biologic, intitulată „La rabbia e l’orgoglio”.
Însă povestea „furiei” Orianei Fallaci, înainte de a deveni şi „orgoliul” ei, începe cu ceva timp înaintea seriei de articole trimise din SUA, unde se mutase, cotidianului „Corriere della Sera” la câteva săptămâni după atacul Turnurilor Gemene din New York şi care aveau să sfârşească între coperţile cărţii cu acelaşi titlu tradusă în numeroase limbi şi vândută în zeci de milioane de exemplare.
Iată că acelaşi popular ziar milanez a avut iniţiativa de a republica, începând de alaltăieri, câteva interviuri şi articole pe tema terorismului, sub titlul „Cuvintele Orianei”, începând cu cel luat Ayatolahului Khomeini într-o zi de septembrie 1979, la şase luni de la Revoluţia islamică ce-avea să marcheze, la rându-i, un alt hotar în geo-politica deceniilor ce-au urmat.
Interviul a apărut în numărul din 26 septembrie din acelaşi an, sub titlul „Urletul lui Khomeini” şi cu un subtitlu ce pare, acum, cea mai nimerită cheie de lectură a atentatelor de la Paris: Islamul e totul, democraţia, nu.
Recitind acum interviul, două lucruri mă copleşesc: lungimea sa (ce denotă timpul incredibil de „generos” pe care „intangibilul” ayatolah i l-a conces jurnalistei) şi îndrăzneala cu care interlocutoarea îl atacă pe Khomeini în bârlogul său. Detaliile, ca şi stările prin care trece jurnalista, sunt în sine de o tulburătoare autenticitate.
Interviul începe în nota unei poveşti… arabe, o Sherezadă, ca să spun aşa, pe dos: „ A fost o dată un bătrân foarte bătrân. Şi apărea atât de îndepărtat în spatele trufiei, pe cât de vulnerabile pe atât de solemnă, încât să te îndoieşti că ar fi avut numai optzeci de ani declaraţi potrivit unui calcul aproximativ, în orice caz ipotetic, dat fiind faptul că el însuşi îşi ignora data de naştere. Era şi cel mai frumos bătrân pe care-l întâlnisem…” şi relatarea continuă, în tonul aparent unui basm de încântat copiii înainte de culcare. Numai în aparenţă „basm” însă, căci harul narativ al Orianei Fallaci adoptă, strategic, tehnica retorilor antici, în forma unui exordium, spre a capacita la maximum rafalele interogative ce vor sfârşi prin a-l scoate din sărite pe taciturnul substitut al lui Allah. El impunea demnitate, continuă jurnalista, etalând, el, Imamul căruia i se închinau zeci de milioane de credincioşi deja fanatizaţi, o solemnitate de străvechi înţelept, atent a se disocia de fizionomia dictatorilor, încât era imposibil să ţi-l poţi imagina în… chiloţi. Emana o curioasă tristeţe, „o nemulţumire misterioasă ce-l străbătea ca o boală”.
Portretul pregăteşte însă confruntarea, atacul, asaltul celei care, înainte şi după această legendară „poveste”, îşi slujise vocaţia, rară dacă nu unică în tagma jurnalisticii, în alte confruntări şi asalturi cu potentaţi nu mai puţin celebri decât „bătrânul” misterios ce-i acceptase vizita. Întrebările sunt seci, dure, nemiloase, încât traducătorul „oficial” le ascunde ori le deformează, ceea ce o obligă pe jurnalistă să-l substituie cu propriul său însoţitor. E înfruntat pe tema prigoanei prin care sharia făcuse deja mii de victime, pe tema Puterii şi a Libertăţii, a dreptului la Iubire şi la Bucurie (cazul femeilor supuse unui tratament tribal), în fine, pe tema Democraţiei.
Imamul (Suprem, dictator căutând refugiu în ambiguitatea învăţăturii sale) răspunde imperturbabil, fie recuzând adevărul, fie invocând propriile sale interpretări. Şi aşa în continuare, până când disperarea jurnalistei explodează în întrebări acuzatoare, sfârşind cu gestul absolut ritos de a-şi arunca de pe umeri „vălul” (chador) pe care consfinţise să-l poarte, iar „bătrânul” Khomeini, acuzând oboseala, se va ridica brusc călcând bucata de cârpă de pe podea. Nu înainte însă de a striga că „Islam e totul, e democraţie, e libertate, e dreptate şi mai mult decât orice a putut ori va putea vreodată Occidentul să ofere cetăţenilor săi”.
