Un premiu, un gest, o diatribă sub gustul penibilului

0
67

Citeşte mai mult

O ştire recentă circulă prin jungla mediatică autohtonă pe post de act disident faţă de actuala guvernare (nu faţă de Putere, în ansamblul ei, aşa cum mi s-ar fi părut firesc măcar în tradiţia unui raport antagonist canonizat între artist/intelectual şi Societate): un poet, altminteri remarcabil, Dan Sociu, a refuzat, printr-un anunţ public, premiul conferit de un juriu convocat de Institutul Cultural Român pentru un volum de versuri consacrat drept „cartea anului”. Fireşte, autorul era întrutotul îndrituit la o astfel de decizie: cazuri similare nu lipsesc, iar unele dintre acestea au căpătat chiar aure legendare, dacă ne-am referi fie şi la refuzul Nobelului de către francezul Jean-Paul Sartre. La noi, nici în cei mai fatidici ani ceauşişti astfel de refuzuri nu s-au înregistrat. O explicaţie cât de cât logică ar consta, dacă e să credem pe avocaţii tezei rezistenţei prin cultură, că, în fond, premiile au fost mai totdeauna autonome, ba chiar un pic…în disidenţă faţă de „orientările” regimului în domeniu.

Însă tocmai într-o astfel de perspectivă devine dubios, dacă nu cumva oarecum şocant, gestul tânărului autor de astăzi. Întâi de toate, el însuşi probabil era în cunoştinţă de cauză că ICR n-are, în cazul actului respectiv, nicio atribuţie în afara aceleia de a pune la dispoziţie cadrul material, inclusiv contravaloarea premiilor, pentru desfăşurarea unui astfel de eveniment. Juriul a fost constituit la propunerea Uniunii Scriitorilor, după cum, ca şi în alte cazuri, uniunile de creaţie sunt instanţele de decizie în tot ceea ce presupune selectarea unor lucrări ori promovarea lor în exterior. Dacă nu va fi fost mereu aşa, atunci mă îndoiesc că eventuale nereguli şi derogări se vor fi înregistrat tocmai în trecuta legislatură a acestei importante instituţii reprezentative de cultură.

Că aşa şi este, o probează autorul însuşi, Dan Sociu în persoană, atunci când îşi începe refuzul iconoclast prin a le mulţumi juraţilor, tuturor celor trei, menţionând încă şi mai straniu că nu era la curent nici cu nominalizarea, probând parcă tocmai condiţiile de absolută legitimitate şi coerenţă în care lucrurile s-au desfăşurat. Abia ceea ce urmează tinde să capete un oarecare sens, căci autorul care-şi refuză premiul ia ca ţintă nici mai mult nici mai puţin decât „ICR-ul acesta… şi ministerul acesta al culturii” care, chipurile, ar „ţine de un guvern prea scârbos, care nu respectă contractele cu noi, e compus din mincinoşi patologici, a încălcat… toate promisiunile (şi doctrina social-democrată), a bătut şi hârţuit ţărani şi protestatari, dispreţuieşte săracii, e arogant şi unsuros, crede că poate face ce vrea din legi şi altele, după cum le ştim”.

Incoerenţa, în ciuda tonului apăsat protestatar, şi inconsistenţa acuzelor, chiar şi dincolo de stângăcia unei stilistici demne mai curând de un denunţ la vreun serviciu al unei primării de sector, sunt punctele care mă neliniştesc şi mă pun pe gânduri. Fără a mai adăuga aici că, totuşi, institutul respectiv nu e al guvernului şi nu mai e nici al Preşedinţiei, ci al Parlamentului, mai exact al Senatului, mă întreb ce semnificaţie profundă poate căpăta revolta unui tânăr scriitor împotriva unei guvernări când aceasta este redusă la… refuzul unui premiu, de altfel, meritat?

Media, televiziuni, cotidiane, tabloide, de toate culorile şi beneficiare de simbrii dintre cele mai variate nu prididesc cu criticile, multe încă şi mai mincinoase decât ale guvernanţilor, aşa încât orice intelectual – scriitor, artist, academician, universitar şi ce-o mai fi – are nu doar oportunitatea, ci şi libertatea neîngrădită să-şi exprime dezacordul şi să-şi strige nemulţumirea. Şi mai are încă la dispoziţie propria sa vocaţie artistică de a-şi articula, în forme structurate la nivelul unor opere, întreaga sa intransigenţă faţă de orice guvernare. Şi, mai ales, faţă de Putere, atunci când aceasta, decupată de la adevăratele sale rosturi, capătă forme corozive. Ceea ce îmi pare a determina în protestul tânărului poet e tocmai un fel de sictir – o denunţă chiar terminologia mult prea… directă – la adresa unei părţi a… Puterii. Şi, din păcate, a acelei părţi care, la un examen cât de cât neutru, n-are niciun fel de implicare în actul, presupus cultural, de care Dan Sociu se dezice atât de gălăgios.