Sharon şi singura lui bătălie necâştigată

0
87

Lovit, la apogeul popularităţii sale, pe 18 decembrie 2005, de o primă hemoragie cerebrală, considerată benignă, miercuri, 4 ianuarie 2006, când urma să fie supus unei noi operaţii, Ariel Sharon a fost victima unui nou atac, mult mai grav, care a necesitat mai multe intervenţii chirurgicale complicate – obligând guvernul israelian să-l înlocuiască, conform legii, cu vicepreşedintele Ehud Olmert – fiind cufundat într-o comă profundă, fără rezolvare medicală. Sâmbătă după-amiază, Cancelaria primului ministru israelian, Benjamin Netanyahu, a anunţat decesul lui Ariel Sharon, la vârsta de 85 de ani, după ce alerta fusese lansată la 1 ianuarie a.c. de radioul militar israelian. Spitalul Sheba, din Tel Hashomer, de lângă Tel Aviv, printr-un comunicat medical, indicase „grave probleme renale” în urma unei intervenţii chirurgicale, încât ipoteza unui deces iminent, datorită stării critice survenite şi prin scăderea graduală a funcţiilor mai multor organe vitale, nu mai era un dubiu. Cu o energie neobişnuită, Ariel Sharon dusese împotriva morţii o luptă încrâncenată, prelungită pe durata a opt ani. Scriitorul şi istoricul marocan de origine evreiască Robert Assaraf, care trăieşte la Paris, i-a dedicat o carte voluminoasă, „Ariel Sharon şi bătăliile lui politice” (Ed. Minerva, 2008), în care propune o comparaţie interesantă cu de Gaulle. Pornind de la înţeleptul raţionament enunţat în „Memoriile” sale de către de Gaulle, chiar dacă în esenţă conflictul israeliano-arab avea puţină legătură cu războiul din Algeria şi problemele puse de decolonizare, acesta recomanda să nu mai facă nimeni ca el, adică „să se arunce spre Orientul complicat cu idei simple”. Este o regiune a lumii unde complexitatea este de luat în seamă şi unde trebuie să te fereşti de logica rece, aplicabilă altor zone geografice. Amândoi, destoinici oameni de stat, au avut în comun, fiecare în felul lui, faptul de a se fi depărtat convingător de forţele şi de ideologia care i-a adus la putere şi în care, indiferent de declaraţii, au crezut sincer, până când realitatea dură a faptelor i-a obligat, ca buni soldaţi, „să renunţe la armă”. Chiar să o schimbe cu ramura de măslin şi să pună în aplicare politica potrivită, menită să garanteze viitorul dezvoltării ţărilor lor. Aşa că Ariel Sharon, multă vreme considerat partenerul înfocat al Marelui Israel, fără a fi ideologul lui, a acceptat două state, unul evreu altul arab, împărţire de facto a moştenirii biblice, culegând aplauze prin discursul în faţa Adunării Generale a ONU la 15 septembrie 2005, când afirma dreptul palestinienilor de a fi „o entitate naţională suverană”. Încât un editorialist de la „Maariv” a putut scrie: „Omul care în ultimele patru decenii a intimidat şi a tunat cu vocea lui dură a pus lucrurile la punct şi s-a îndoit de el însuşi”. Supranumit „Leul deşertului”, „Buldozerul”, „Arik”, „Regele Israelului”, acest fiu al unor imigranţi de origine rusă – Shmuel şi Vera Schneiderman – tactician militar de geniu şi rebel înnăscut, se confundă cu istoria Israelului, fiind deopotrivă adulat şi contestat. A urcat cu dificultate treptele ierarhiei, obţinând târziu stelele militare, dar nu şi postul de şef al Statului Major, pe care îl revendica. Momentul care îi aduce consacrarea de „salvator” al Israelului este războiul de 6 zile din ziua de Kippur, în 1967, câştigarea bătăliei de la Abu-Ageila constituind elementul decisiv în înfrângerea forţelor lui Gamal Abdel Nasser. În octombrie 1973, Siria şi Egiptul declanşaseră o ofensivă surpriză asupra poziţiilor israeliene din Sinai şi Golan. Linia Bar Lev – mândria Statului Major – devenise un fel de linie Maginot. În fruntea blindatelor sale, printr-o operaţiune îndrăzneaţă, ajunge până în Africa, pe malul occidental al canalului de Suez, atingând popularitatea lui Moshe Dayan, Itzak Rabin şi David Elazar. În 1982, în cadrul operaţiunii „Pace în Galileea”, vizând eliminarea prezenţei armatei palestiniene în Liban, ca ministru al Apărării ajunge până la Beirut, încercuieşte capitala libaneză, dar prin masacrarea a sute de palestinieni în taberele de la Sabra şi Chatila, devine vulnerabil în faţa Comisiei Kahane, care îl somează să demisioneze. Intră în politică (Likud, apoi Kadima – „Înainte”), dar tragicele evenimente din 11 septembrie 2001 şi căderea, doi ani mai târziu, a regimului Saddam Hussein, modifică datele geopolitice, convingându-l de faptul că generaţia sa nu va vedea încheierea acordului definitiv de pace. Se decide să zgâlţâie furnicarul din Orientul Apropiat, profitând de moartea lui Yasser Arafat. Nimeni nu e profet în ţara lui, mai ales în Israel, unde profeţia, conform tradiţiei evreieşti, a fost abolită după distrugerea Celui De-al Doilea Templu. Vorbim despre o regiune unde adesea se înaintează prin a se da înapoi. Ca un detaliu mai puţin cunoscut, Ariel Sharon a fost căsătorit cu două surori românce, originare din Braşov, Margareta – stinsă din viaţă în 1962, într-un accident de maşină, apoi Rosalia – alături de care a vizitat Braşovul, oraşul natal al familiei Zimmermann, care s-a prăpădit în 2000, în urma unei lupte cu cancerul. Valoros militar pentru unii, criminal pentru alţii, Ariel Sharon va fi înmormântat astăzi, cu toate onorurile cuvenite.