Lumea (de ieri, de azi şi de mâine) în viziunea unui mare jurnalist

0
46

Tiziano-TerzaniNotă:

Aşa cum am anticipat în articolul de ieri al rubricii, propun în continuare cititorilor un articol-replică la faimoasa reacţie a celebrei Oriana Fallaci la atacul Turnurilor Gemene din New York din 11 septembrie 2001, apărut întâia oară în „Corriera della sera” la doar 18 zile de la tragicul eveniment, sfârşind, apoi, într-o carte ce-a generat un val de polemici, mai ales în Franţa. Intitulată „Mânie şi orgoliu”, cartea Orianei Fallaci a apărut şi în română la zece ani de la scrierea ei, iar replica, în forma unui articol ce avea să apară în 7 octombrie 2001,aşadar la doar câteva săptămâni, scris într-o cabană din Tibetul himalaian indian de către nu mai puţin celebrul jurnalist Tiziano Terzani, retras acolo spre a-şi înfrunta maladia după refuzul terapiilor „clasice”, apărut în paginile aceluiaşi cotidian şi, apoi, într-o carte cu titlul „Scrisori contra războiului”.

Ca şi colega şi concitadina sa florentină, retrasă şi ea tot din cauza aceleiaşi maladii dar într-un zgârie-nori din vecinătatea Turnurilor Gemene, Tiziano Terzani propune o analiză a lumii abia intrate în noul secol şi mileniu sub semnul blestemului istoriei sale milenare, cu argumente din care nu lipseşte acel spirit profetic propriu jurnaliştilor pentru care cercetarea adevărului şi poziţionarea faţă de evenimente nu exclud dialogul şi nici respectul faţă de celălalt. Mi se pare inutil să adaug că „scrisoarea” lui Terzani – căci, aşa cum se observă cu uşurinţă, textul are forma unei epistole adresate prietenei sale de departe – avea să cunoască o mare audienţă în Italia şi în lume. Tot inutile mi se par eventualele explicaţii la referirile datate (la nivelul anului 2002) la persoane, politicieni ori acţiuni diplomatice, fără a compromite întru nimic actualitatea poziţiei autorului. (G.P.)

 

Tiziano Terzani: Sultanul şi Sfântul Francisc (I)

Oriana, de la fereastra unei case puţin mai încolo de cea în care te-ai născut tu, privesc săbiile ascuţite, austere şi elegante ale chiparoşilor întinse spre cer şi parcă te văd privind, de la ferestrele tale din New York, panorama zgârie-norilor din care lipsesc acum Turnurile Gemene. Îmi revine în minte o după-amiază de acum atâţia, prea numeroşi, ani, când împreună am făcut o lungă plimbare pe potecile acestor coline ale noastre pline de argintul măslinilor. Eu mă apropiam, mic, de profesia în care tu erai deja măreaţă şi îmi propuneai să schimbăm între noi „Scrisori din două lumi diferite”: eu din China de după Mao în care mă duceam să trăiesc, tu din America. Din vina mea n-am făcut-o. Însă în numele acelei generoase oferte a ta de atunci şi nu spre a te angaja acum într-o corespondenţă pe care amândoi dorim s-o evităm, îmi permit să-ţi scriu. Cu adevărat nicicând ca acum, deşi trăind pe aceeaşi planetă, n-am avut impresia de a mă afla într-un fel atât de diferit de tine.

Îţi scriu şi pentru ca – şi fac anume public acest motiv – spre a nu-i lăsa să fie ascultaţi doar acei cititori care poate, ca şi mine, au rămas sideraţi de invectivele tale, la fel ca de prăbuşirea celor două Turnuri. Acolo au murit mii de persoane şi cu ele sentimentul nostru de siguranţă, în cuvintele tale pare mai degrabă a muri din mintea omenească – raţiunea, mai binele din inimă – compasiunea.

Răbufnirea ta m-a uluit, rănit şi m-a făcut să mă gândesc la Karl Krauss. „Cine are ceva de spus să facă un pas înainte şi să tacă”, a scris el, disperat de faptul că, în faţa oribilei orori a Primului Război Mondial, oamenilor nu le paralizase limba. Dimpotrivă, le fusese dezlegată, creând în jur o absurdă şi amestecată şuşana. A tăcea, pentru Krauss însemna a-ţi relua răsuflarea, a căuta cuvintele potrivite, a reflecta mai înainte de a vorbi. El s-a folosit de acea asumată tăcere spre a scrie „Ultimele zile ale umanităţii”, o operă ce pare încă de a neliniştitoare actualitate.

Să gândeşti ce gândeşti şi să-l scrii e dreptul tău. Problema e, totuşi, că, graţie notorietăţii tale, strălucitoarea ta lecţie de intoleranţă soseşte acum şi în şcoli, îi influenţează pe atâţia tineri şi tocmai acest fapt mă nelinişteşte.

Momentul nostru de acum e unul de o extraordinară importanţă. Cumplita oroare abia a început, însă încă mai e posibil s-o oprim făcând din acest moment o mare ocazie de reflecţie. E un moment şi de o enormă responsabilitate pentru ca anumite tensionate cuvinte pronunţate de limbile dezlegate să servească doar spre trezirea instinctelor noastre cele mai josnice, să aţâţe bestia urii ce doarme în fiecare din noi şi să provoace acea orbire a pasiunilor ce face viabilă orice nelegiuire şi îngăduie, nouă ca şi inamicilor noştri, să ne sinucidem şi să ucidem. „Cucerirea pasiunilor îmi pare cu mult mai dificilă decât cucerirea lumii cu forţa armelor. Am încă un drum greu în faţa mea”, scria în 1925 acel mărinimos suflet al lui Gandhi. Şi adăuga: „Atât timp cât omul nu se va aşeza din propria-i voinţă pe ultimul loc între făpturile pământului nu va exista pentru el nici mântuirea”.

Iar tu, Oriana, punându-te pe primul loc în această cruciadă împotriva tuturor celor ce nu sunt ca tine ori care-ţi sunt antipatici, crezi cu adevărat că ne oferi mântuirea? Mântuirea nu e în mânia ta înfierbântată, nici în calculata campanie militară numită, numai spre a o face mai tolerabilă, „Libertate pe termen lung”.

Ori tu gândeşti într-adevăr că violenţa ar fi cel mai bun mod de a înfrânge violenţa? De când e lumea lume n-a existat încă războiul care să fi pus capăt la toate războaiele. Nu va fi nici acesta.