Procesul politic de împărţire a marilor posturi europene de decizie – preşedinţii Comisiei Europene şi Consiliului European, înaltul reprezentant pentru afaceri Externe, preşedintele Parlamentului European – nu va constitui decât etapa finală a lungului ciclu, care începe cu alegerile europarlamentare şi se încheie cu intrarea în mandat, în luna noiembrie a.c. a noi Comisii Europene. Dar semnale timide sunt deja date: germanul Manfred Weber „spitzen-kanddaten” al Partidului Popular, având binecuvântarea Angelei Merkel, este văzut ca viitor preşedinte al Comisiei Europene, dacă familia sa politică vine pe locul întâi, în alegerile din luna mai a.c. Până atunci, adică până la alegeri, se lucrează, şi încă foarte intens. De altfel, în Franţa, marea dezbatere iniţiată de Emmanuel Macron este văzută ca o campanie electorală deghizată pentru LREM. Şi asta nu e totul. Tensiunile anacronice dintre Paris şi Roma, care au culminat cu chemarea ambasadorului francez pentru consultări, după o serie de atacuri „fără fundament” şi „fără precedent”, cum anunţă ministerul francez de Externe, trebuie decriptate tot într-o cheie electorală. Provocarea care a aprins focul: întâlnirea vicepremierului şi liderul Mişcării 5 Stele (anti-sistem) Luigi Di Maio, cu „vestele galbene”, pe teritoriul francez. În realitate, criza de o gravitate fără precedent, este o diversiune a guvernului trans-alpin, pentru mascarea propriului bilanţ pe plan intern, un guvern alcătuit din două partide populiste care caută un adversar politic la eşalon european, după asfixierea celor din ţară. Şi astfel, Jean Claude Juncker este prezentat ca preşedintele unei Uniuni Europene vinovată de toate relele posibile, iar Emmanuel Macron este văzut ca un bancher şi un francez arogant. Cancelarul Angela Merkel, reprezintă Germania, care tot timpul a fost opusă Italiei etc. Discursul narativ al celor doi lideri, al Ligii şi M5S, Matteo Salvini şi Luigi Di Maio, a funcţionat perfect până acum. Atenuarea acestui tip de discurs n-ar face altceva decât să le îngreuneze misiunea într-un moment în care, Italia este singura ţară din zona euro ameninţată de recesiune. Neîndoielnic, o întâlnire la nivel diplomatic, ar putea calma criza pe termen scurt, dar normalizarea relaţiilor este mai complicată şi presupune mai multe lucruri. Inclusiv găsirea unui punct de convergenţă pe chestiunea imigraţiei. Uniunea Europeană se află, aşadar, în faţa unei confruntări între „progresiştii pro-europeni” şi „naţional-populiştii”. Adică între reprezentanţii autoproclamaţi – Matteo Salvini, Marine le Pen, Viktor Orban, de o parte şi Emmanuel Macron, şi cine va mai fi de partea sa. Şi discursul preşedintelui francez rămâne destul de confuz în sensul că „substituie suveranitatea europeană cu suveranitatea poporului european, fără ca acesta din urmă să existe”. Lucrurile arată destul de complicat, prin fragmentarea peisajului politic, pentru viitorul Hemiciclu: social-democraţii şi creştin-democraţii sunt slăbiţi, faţă de precedentele alegeri europarlamentare, în timp ce ecologiştii, stânga radicală, extrema dreaptă încearcă să profite. Nu mai puţin de 30 mari scriitori, între care deţinători ai Premiului Nobel pentru literatură, au semnat o scrisoare pentru cotidianul „Liberation” (sâmbătă 26 ianuarie a.c.) în care vorbesc cu îngrijorare de „casa Europei” un proiect democratic şi liberal, cel mai important care există în lume, ameninţat prin reînvierea populismului, care deversează duşmanie, xenofobie şi anti-semitism. În faţa crizelor traversate – euro, Ucraina, migranţii – Uniunea Europeană a dovedit că poate fi şi politică, lua decizii rapide, în pofida îngrijorării acceptate că ar fi o maşinărie tehnocrată greoaie, de multe ori gripată. Aşa stând lucrurile şi nu altfel, campania electorală pentru alegerile europarlamentare, deşi văzută ca ternă, neinflamată, cu participare redusă, va avea, cu siguranţă, şi la noi, o învolburare firească, accente puternice, induse de ameninţările şi provocările la adresa Uniunii Europene, după ce britanicii, prin Brexit, au fost puşi în faţa propriilor contradicţii.
