Despre discursul preşedintelui Klaus Iohannis în Parlament

0
264

Analizat ca structură, dar şi ca intonaţie, discursul preşedintelui Klaus Iohannis în Parlamentul ţării a fost ceea ce trebuia să fie. N-a avut viraje, n-a conţinut diatribe la adresa aleşilor, intonaţia fiind aceeaşi de la un capăt la altul. Mai clar, preşedintele a exprimat câteva din exigenţele proprii, afirmând că-şi doreşte un Parlament puternic, „pentru că un Parlament puternic înseamnă o verigă puternică în construcţia democratică”. Deziderat logic. Numai că un asemenea Parlament este expresia seriozităţii partidelor politice, care fac selecţia candidaţilor, premergător votului cetăţenilor. Cu toate acestea, pentru a nu ne îndepărta de subiect, ne place sau nu, actualul Parlament a fost cel care a schimbat regulamentele privind ridicarea imunităţii senatorilor şi deputaţilor deîndată, când au existat solicitări din partea justiţiei. În consecinţă, Parlamentul, ca instituţie democratică, este sănătos. Poate să surprindă faptul că Parlamentul a reuşit să lucreze cu eficienţă, într-un climat mai de grabă ostil. Comparativ cu predecesorul său, sistematic tumultuos, actualul preşedinte a adoptat completamente un alt stil. Existenţa a două organe reprezentative ale statului – Parlament şi Preşedinte – care se bucură de egală legitimitate, fiind alese de acelaşi corp electoral, desigur, în condiţii diferite, cu aceeaşi finalitate, ridică întrebarea legată de încadrarea constituţională a celor două autorităţi publice, răspunsul fiind dat prin argumente peremptorii, formulate de Adunarea Constituantă originară, care nu şi-a imaginat niciodată că în competiţia pentru reprezentativitate Parlamentul ar putea avea un rol secund în raport cu Preşedintele României. Precizarea aceasta devine necesară pentru justificarea exprimării „îmi doresc un Parlament puternic”, care poate fi acceptată, cum spuneam, doar ca deziderat şi nimic mai mult, din moment ce Constituţia României condiţionează exercitarea unor atribute prezidenţiale de acordul Parlamentului. Mai mult, existenţa unui control parlamentar asupra preşedintelui României face ca sistemul politic românesc să aibă un semnificativ caracter parlamentar, neplasat nici în zona sistemelor parlamentare de obârşie şi nici în cea a sistemelor semiprezidenţiale clasice, ci la intersecţia celor două sisteme (prof. univ. dr.  Ioan Vida, ex-preşedintele CCR, în „Constituţia României” – Ed. CH Beck, 2008). Discursul preşedintelui Klaus Iohannis, menit să responsabilizeze Parlamentul, să-l dinamizeze mai de grabă, fiindcă s-a avansat chiar ideea unui parteneriat, a avut în vedere „agenda ambiţioasă” convenită cu partidele în recentele discuţii, care cuprinde noi legi electorale, o lege a securităţii cibernetice extrem de sensibilă, o nouă strategie de apărare ş.a.m.d. Impunându-şi stilul cumpătat, ferit de derapaje retorice, Klaus Iohannis, conştient de experienţa predecesorului că starea conflictuală este contraproductivă, s-a înscris la virgulă în litera şi spiritul Constituţiei. N-a făcut recomandări de nici o natură, nici cel puţin la ceea ce doreşte de la codul electoral sau legea finanţării partidelor, ştiind că-şi poate spune cuvântul prin promulgare sau retrimitere, după ce vor vota parlamentarii. Dacă a plăcut sau nu, are mai puţină importanţă, instituţional a făcut ceea ce îi este permis.