O Ioana D’Arc în fustă de… Miţa Baston?

0
257

Ceea ce se întâmplă în România de duminică seara încoace pare a surclasa de departe o pagină de ficţiune demnă de pana unui Dan Brown: un fel de cod secret al politicii noastre post-decembriste, în sfârşit livrat unui public avid de a intra în posesia unui adevăr cu aceeaşi determinare cu care s-a ieşit şi s-a murit în stradă cu mai bine de un sfert de veac în urmă.

În realitate, nici măcar o pană ceva mai zimţată de „munci agricole” a vreunui scriitoraş provincial nu s-ar mulţumi cu autorlâcul unei poveşti atât de searbădă. Şi de… greţoasă. Fiindcă, pe orice faţă am întoarce întâmplările din aceste ultime zile, în care fosta ţiitoare a ex-preşedintelui Băsescu – cu un prenume, ce-i drept, el însuşi ieşit din triste pagini ale istoriei noastre naţionale –, nimic, dar absolut nimic n-ar motiva audienţa şi interesul nu doar mediatice, ci şi publice, ale celor petrecute.

Cu un strop de detaşare – şi de luciditate de care ducem mereu lipsă! –, miezul acestor întâmplări e uşor reductibil la câteva propoziţii: un politician cocoţat până spre vârful piramidei cu un tupeu scandalos pe care numai setea de Puterea absolută l-a concurat a ajuns în punctul-cheie al carierei în care i se cere un decont pentru un şir de acte de corupţie delimitate în acte îndosariate. Potrivit legislaţiei, sunt prefiguraţi paşii de făcut, pornind de la votul Camerei Deputaţilor în care a intrat – şi aşa pe o… uşă laterală; ceea ce s-a şi făcut, chiar dacă într-o zi de duminică parcă mizându-se pe disponibilitatea poporului hămesit de adevăr de a nu pierde în direct, ditamai spectacolul.

În realitate, dacă spectacol a fost, de acesta a beneficiat chiar protagonista acestor întâmplări, îmbrăcând un fel de cămaşă a morţii, jucând, cu o mobilitate scenică demnă de luminile rampei din teatre de provincie în suferinţe financiare, mai multe roluri decât puteau încăpea în aceeaşi piesă: de la Ioana D’Arc, în costum de majoretă dâmboviţeană, trecând prin ţoalele târgoveţe ale Vitoriei Lipan şi sfârşind în fustereala unei Miţa Baston, după ce Coana Joiţica îşi va fi pierdut graţiile lui Tipătescu, retras de pe scenă prin decizie de edict divin.

Toată gama „talantului”, vorba unor colegi de condei de-acum un veac, exhibată de la tribuna parlamentară n-a depăşit nici doza unui liricoism desuet, nici măcar impedanţa unui discurs de avocat de prin cărţile prăfuite ale bibliotecii: ceea ce s-a etalat cu acelaşi simţ al nemăsurii ce-a însoţit-o în neverosimil de lunga sa carieră politică a fost tupeul şi pofta unei sfidări fără limite.

O sfidare nu a celor pe care ameninţase că-i va denunţa ci a noastră, a bieţilor muritori, în aşteptarea unui rest de explicaţie, măcar, pentru a înţelege cum a fost posibilă o aventură atât de imundă într-un stat de drept şi într-o ţară pretins aliniată democraţiilor de azi ale lumii.

Fireşte, cazul Udrea, fiindcă se profilează ca inaugurând deja o cazuistică a politichiei noastre a cărei istorie va trebui scrisă, capătă şi dimensiunea unui sfârşit de capitol: de fapt, e fila sustrasă abuziv din Cartea unui regim, băsescian, în care se regăsesc, devoalate, cheile de lectură bănuite, dar inaccesibile multora dintre concetăţenii noştri.

Altminteri, lucruri şi potlogării în parte ştiute, în parte bănuite, unele strigate în gura mare, altele şoptite prin cabinetele aceleiaşi puteri, dar pe care, frisonaţi brusc de o nebănuită dorinţă de confirmare, ne-am lepădat de somn, de griji şi de toate cele lumeşti, stând zi-noapte cu ochii aţintiţi pe micile ecrane nebăgând de seamă asupra unicului adevăr demn de luat în seamă: anume acela că în fila substituită Jurnalului de bord al Marinerului se află, în deplinătatea sa literară, actul de anulare a testamentului pe care el ar fi dorit să ni-l lase.

Şi, rămânând în limitele aceleiaşi lecturi, cred că nici nu se putea potrivi mai bine un răvaş al unei epoci ticăloşite decât ceea ce ne probează în aceste zile această, până la urmă tristă, pagină dizgraţioasă a cuiva care, de pe poziţia de subretă, vânează acum figura unei tragediene shakespeariene. Nimic mai mult. Dar nici mai puţin.