Oricât de paradoxal ne apare astăzi, există, pe urmele unor alte momente de indigenţă ale istoriei din care încă n-am ieşit, un elogiu al crizei pe care îl datorăm chiar unui geniu ca Albert Einstein. În celebra sa lucrare testamentară, „Lumea aşa cum o văd eu”, din 1956, marele fizician pornea, în judecata sa insolită chiar şi la acea vreme în care schimbările radicale de acum erau doar anunţate, de la observaţia că, în confruntarea cu provocările lumii nu putem pretinde schimbarea lucrurilor acţionând în maniere tradiţionale. „Criza – avertiza el – poate fi chiar o mare binecuvântare pentru persoane şi pentru ţări, întrucât ea poartă cu sine progresul”. La baza unei astfel de judecăţi el situa mobilul creativităţii. Mintea omenească e obligată să reacţioneze – în căutarea de soluţii şi de căi de ieşire – mai ales atunci când este confruntată cu situaţii dramatice. Ideea nu era, în fond, chiar cu totul originală. Cu trei veacuri mai înainte, pe la jumătatea veacului al XVIII-lea, italianul Giambattista Vico propunea, ca alternativă la „revoluţionara” gândire a francezului Decartes, un concept subsumat expresiei „il senso della mancanza” (sensul lipsei”). Teza autorului „Ştiinţei noi”, cum s-a numit tratatul său de filozofie ce-avea să anime întreaga epocă romantică, pornea de la ipoteza, verificabilă în viaţa cotidiană, că nimic nu se naşte în condiţii de belşug şi de huzur. În creaţie, fie ea ştiinţifică ori artistică, lipsa, sărăcia sunt factori mobilizatori ai energiilor creative, fiindcă ar sta în condiţia umană nevoia de a umple un gol, de a complini ceva de care existenţa duce lipsă şi fără de care destinul rămâne neîmplinit.
Aproape în aceeaşi manieră gândea şi Einstein: „În criză – mai adăuga el – se întâmplă să răsară inventivitatea, descoperirile şi marile strategii. Cine depăşeşte criza se depăşeşte pe el însuşi fără a se lăsa depăşit”.
Există, aşa cum se poate constata, dincolo de orice motivaţie conjuncturală, un resort de legitimitate a căutării de soluţii pe care ambele poziţii de gândire afirmate la distanţe atât de mari în timp în care este invocată capacitatea inventivă a individului uman.
Cu toate acestea, ceea ce se observă, în resorturile crizei din prezent, de o radicalitate încă şi mai mare, întrucât mai complexă şi mai ingenioasă decât oricând, este tocmai absenţa unei abordări creative, a acelor resorturi, individuale ori comunitar ştiinţifice, susceptibile nu doar de răspunsuri adecvate, ci de soluţii pragmatice producătoare de sens.
Nu ne putem plânge de lipsa unor diagnoze – mai ales din partea unor prestigioşi economişti, dar şi gânditori, majoritatea ieşiţi din mantaua unor sisteme de referinţă, ele însele însemne ale unor crize. Mă refer la Hegel, la Marx sau Nietzsche, ca şi la Heidegger însuşi, ultimul atrăgând atenţia, încă prin anii treizeci că riscul gândirii occidentale de atunci era acela al transformării ei într-una eminamente… cantitative. Hegel însuşi profetizase că saltul spre o calitate nouă este posibil doar prin expansiunea cantităţii.
În lumea neocapitalismului post-modern, un astfel de salt s-a dovedit incongruent. Poate şi fiindcă s-a polarizat societatea în asemenea măsură încât a sporit aiuritor distanţa între locul unde se adună cantitatea şi cel, opus, unde lipsurile s-au permanentizat. Este ceea ce unii comentatori consideră a identifica un dramatic proces de fragilizare a fiinţei umane, ca efect al unei supralicitări, de către societatea axată exclusiv pe categoria utilului, a individualismului, a cărei valoare absolutistă a devenit contraproductivă. Astfel, în acest proces pe cât de disimulat pe atât de evident minciuna, ca supra-marcă a iluziei, s-a ivit dereglând echilibrul dintre egoisme care a compromis orice sentiment comunitar. Criza a devenit astfel un fel de oglindă, punându-ne dinainte imaginea noastră lividă şi depresivă. Simptom al neputinţei, pe de o parte, şi al unei disperate dorinţe de a trăi până la capăt întreaga gamă de insatisfacţii. O soluţie, adaugă aceşti analişti ai stării dizgraţioase pe care o trăim, ar fi asumarea fragilităţii nu în nume propriu, aruncând peste bord racilele individualismului falimentar, şi regăsirea, în sânul comunităţii, a energiei de a converti negativitatea intimă într-o formă de acţiune prin care contestarea crizei – şi a tot ce ea ne propune – să fie urmată de alternative viabile. Aşteptarea pare să-şi fi epuizat rezervele, iar revolta maselor, în plină expansiune, e semn al unei schimbări de atitudine şi de comportament la nivel macrosocial. Riscul cel mare este, ca de atâtea ori în istorie, ca acest orizont al contestaţiilor să fie asumat şi însuşit de forţe malefice, deja gălăgioase pe scena istoriei prezente, cu un grad de contaminare deja continentală şi chiar mondială.
