Zgomotul şi furia

0
99

Nu ştim cât vor mai continua protestele în stradă. Ceea ce se vede cu ochiul liber este un deja accelerat proces de disipare şi de fragmentare a acestora. De precizat că nu mai e vorba de un singur protest, cel al revoltei sub semnul emoţiei catastrofei de la clubul „Colectiv” din Capitală, ci de mult mai multe, majoritatea diversificate, într-o ordine până la urmă firească, dată fiind şi diversitatea protestatorilor. Despre structura acestora s-au şi grăbit unii să ofere nişte catalogări pe cât de aproximative şi, deci, formale, pe atât de riscante în decantarea revendicărilor şi a soluţiilor invocate. Cel mai guraliv (şi de nimic, vorba poetului) îmi pare a fi – şi cine altul? – Traian Băsescu: guraliv, întrucât s-a dezlănţuit în aceste ultime zile de parcă ar fi aterizat de pe o altă planetă. Sustras oricărei responsabilităţi, critic acerb al unei clase politice din care a făcut organic parte şi căreia i-a fost şi cârmaci, omul pare să fi devenit cu totul imun la problemele reale ale societăţii româneşti. Continuă cu nonşalanţă să destituie statul, afirmând, de pildă, că „Marea majoritate (a manifestanţilor din Piaţă, n. ns.) sunt clasă medie”, fiindcă el n-ar fi auzit cerinţa de a creşte salariilor ori ajutoarele sociale; ca şi când problema salariilor şi chiar a hulitelor ajutoare sociale ar fi ceva străin de agenda politicii unei societăţi îngenunchiate de lipsuri şi, uneori, de o cruntă sărăcie. Ca şi când nu retribuţiile jenante, printre cele mai mici din Europa, ar fi unul din factorii corupţiei. Cine poate nega faptul că mafiotismul e generat de starea de dezagregare pe criterii nemerituoase a populaţiei. Şi Băsescu nu conteneşte să atace din nou Statul, reiterându-şi una din păcătoasele sale poziţii poziţionate „capitalist”. El susţine că în Piaţă nimeni n-ar fi cerut nimic statului. Să înţelegem că refuzul sistemului n-ar avea nimic de-a face cu statul? Că instituţiile – da, fireşte, vinovate, zdrenţuite, incompetente – nu sunt oare chiar componentele, dacă nu cumva fundamentele, Statului?

Ei bine, acceptând că de data aceasta ar fi ieşit în Stradă „corifeii” râvnitei clase de mijloc (despre a cărui existenţă reputaţi sociologi şi economişti occidentali se îndoiesc că ea ar mai exista în structura ei de dicţionar, aşa cum s-a verificat în ţări cu democraţii consolidate, precum Spania, Italia, Grecia, Portugalia), o astfel de teză sfârşeşte prin a arunca, din nou, anatema pe categoria sărăcimii. Una vulnerabilă, ca totdeauna în istorie, dar oricând gata pentru a ieşi dintr-o lungă stare de implozie într-o explozie ce s-ar putea întinde mult dincolo de spaţiile unor Pieţe metropolitane.

Şi, din păcate, fostul preşedinte nu e singurul reînscris într-un soi de reciclare politicianistă, schimbând părul şi conservându-şi intact năravul. Un deceniu la butoane, are acum necuviinţa, de aceeaşi extracţie de maidan, de a pretinde că le ştie pe toate: şi ce trebuie făcut (şi n-a făcut) şi ce e nevoie pentru o societate la ale cărei boli a contribuit din plin. Există mulţi ciraci, unii disimulaţi în condeieri rebranduiţi, acuzând, de exemplu, guvernul Ponta, nu pentru ceea n-a făcut, ci pentru puţinele lucruri pe care a încercat să le îndrepte: da, o reechilibrare, absolut legitimă, a veniturilor, mici, dar cât de necesare juridic, despăgubiri în contul nedreptăţilor comise de guvernanţii băsişti. Ei, cârcotaşii aceştia reinventaţi ad hoc, le consideră… pomeni. Deşi ştiu că nicăieri, în ţări pe care le dau de exemplu, redistribuirea avuţiei, mai mare ori mai mică, se face şi în baza unei justiţii sociale. Fiindcă, în absenţa acesteia, tocmai Piaţa va fi cea care se va inflama şi, mai devreme ori mai târziu, morbul dreptăţii va începe vânatul în tabăra celor ce-şi fac din capitalismul fără scrupule o unică ideologie, cea a profitului gras şi imediat.

Nu ştiu cum se va dezamorsa starea conflictuală, cum se va stinge tensiunea acumulată în rândul unei societăţi ce nu-şi găseşte resursele de înţelepciune şi de dreaptă justiţie la mai bine de un sfert de veac de căutări şi de experienţe dintre cele mai ratate. Cine vor fi profitorii? Cine manipulatorii? Cât despre curăţirea clasei politice am mari îndoieli că ea ar putea să aibă loc curând. Şi, mai ales, la comandă. Privind printre rândurile actualelor formaţiuni, e aproape imposibil să identifici figuri dispuse să facă pasul înapoi. Autoizolaţi în cercurile lor închise, ca în nişte cluburi de afacerişti, fiecare se crede deja de neînlocuit. Unii zac în Parlament de două decenii, alţii fac cu rândul prin instituţiile statului, schimbând partide şi „credinţe” într-o tristă veselie, iar alţii, rămaşi în aşteptare, se antrenează pentru a prelua ştacheta pe care o consideră meritată în baza ataşamentului faţă de şef. Ori de şefi. Cât despre trădători, pentru ei politichia e deja un poker preferat, transformat în viciu.