Prezentul este opera trecutului ne încredinţează istoricul Lucian Boia, în eseul său “De ce este România altfel” (Ed. Humanitas, 2012), primit cu discuţii pasionante, în general glaciale, inclusiv din partea unor intelectuali, dacă avem în vedere comentariile acestora, doar parţial împăcaţi cu particularităţile puse de autor pe seama României şi românilor. I s-a reproşat autorului negaţionismul accentuat, predilecţia pentru culoarea gri, dacă nu neagră, adesea fără nuanţe, a portretului istoric, social, politic sau moral al României. Sigur, în fond, România, ca orice ţară europeană “este aşa cum este“, nu neapărat “o ţară care se încăpăţânează să fie altfel“, ceea ce uneori reuşeşte. Dacă teza autorului rămâne discutabilă, mai ales acolo unde, dintr-o “scăpare”, nu din cinism, afirmă că “orice societate are ceea ce merită“, are în schimb dreptate deplină acolo unde afirmă că “nu e un merit să mergi corect, e o deficienţă să mergi strâmb“. Demisia premierului Victor Ponta şi a guvernului său, pe fondul emoţiei imense produse de incediul dramatic de la Clubul Colectiv, soldat cu atâtea victime, a deschis supapa eliberării de tensiune socială, produsă de o enormă diversitate de probleme. Numai că Piaţa Universităţii a cerut, cum s-a observat, un sistem-antisistem, raderea actualei clase politice, totul în regim de urgenţă, printr-o privire critică, prea puţin îngăduitoare, de parcă astfel am ajunge să separăm ex-abrupto mediocritatea şi impostura de… valoare. Ce bine ar fi! “În lături”, exclama Titu Maiorescu pe la 1886, citat de Lucian Boia. Ceea ce într-un fel sugerează că nimic nu e nou sub soare, într-o arhitectură formală a edificiului democratic. Apatic sau străveziu s-au apărat în aceste zile, fără excepţie, liderii politici, unii poate cu relief, toţi însă cu “capul la cutie”, de parcă în discuţie ar fi fost vorba de marţieni, nu de parlamentul ţării, expresia unei democraţii aşezate. Guvernul a demisionat, cum bine se ştie, sau mai exact s-a sacrificat, anticipând ce va urma. Se poate discuta pe această chestiune. La Paris, la începutul anului, în urma unui atac terorist, asupra sediului unui săptămânal satiric “Charlie Hebdo”, soldat cu morţi şi răniţi (17 morţi), emoţia a fost de asemenea copleşitoare, un miting de amploare, fără precedent (1,6 milioane), cu şefi de stat şi guvern, fiind organizat câteva zile mai târziu (11 ianuarie) pe Champs Elysee, într-un marş republican. Pe lângă caricaturiştii Cabu, Charb, Honore, Tignous şi Wolinski, psihanalistul Elsa Cayet, economistul Bernard Maris şi corectorul Mustapha Ourrad, ucişi de fraţii Kouchi, şi-a pierdut viaţa şi poliţistul Franc Brinsolaro, ce asigura protecţia imobilului, dar nimeni nu a cerut demisia guvernului Valls. O deosebire între cele două tragedii există: nici unul dintre cei căzuţi la Clubul Colectiv nu a sfidat zeii, cei de la “Charlie Hebdo” făcuseră, în schimb, ceea ce se ştie, stigmatizându-l pe Mahomed. Zilele trecute au recidivat, după prăbuşirea în Sinai, la 1 noiembrie a.c., a unui aparat de zbor Airbus A321 încărcat cu turişti ruşi, acuzaţi fiind de blasfemie. S-au spus în Piaţa Universităţii multe lucruri, unele cu rostul lor, altele mai puţin, pancartele cu “corupţia ucide” reţinând atenţia. Şi fiindcă iubim masochismul, cu ocazia prezenţei la Bucureşti a fostului judecător anti-mafia Antonio di Pietro, care a condus la începutul anilor ’90 ancheta “mâini curate”, evident că acesta a împărtăşit din experienţa sa, altminteri reţinută de istorie. Joi, 5 noiembrie a.c., la Tribunalul din Roma s-a deschis procesul cu 46 de persoane implicate în afacerea “Mafia Capitalei”, bănuite de licitaţii trucate, infiltrări în administraţia primăriei pentru propriile interese, cooperare între funcţionari publici, politicieni şi interlopi. Procesul pune în joc, s-a spus, reputaţia Capitalei, al 4-lea mare oraş economic al Europei, şi toate astea după celebra, de acum, anchetă “mâini curate”. Primarul Ignazio Marino a demisionat, fiind substituit Francisco Tronca, prefect de Milano, model civic, după succesul Expo 2015, odinioară un simbol al corupţiei. Grav ar fi dacă toate disputele noastre ar eşua în pură febrilitate. Avem nevoie de un pic de glacialitate afabilă în cântărirea oamenilor şi oportunităţilor şi de mai mult calm. Şi dacă s-ar putea tăcere.
