„Împreună” – niciodată!

0
119
România nu a acces, aşadar, în Consiliul de Securitate al ONU, unde viza statutul de membru nepermanent, pierzând la vot (132-58) în faţa Estoniei, o mică ţară baltică, cu o populaţie doar de 1,5 milioane locuitori, pe care politologul Alina Mungiu Pippidi o consideră „cea mai de succes din Estul Europei”. Referirile Alinei Mungiu Pippidi la ratarea CS ONU sunt lapidare şi vizibil nervoase, dar ating totuşi câteva, nu multe, cauze ale acestei neîmpliniri. „România e reprezentată de un şef al statului care a spus chiar el să nu primim preşedinţia europeană ş.a.m.d.”. Ceea ce e destul, sau suficient, pentru orice legitimare. Cuvântul „împreună” ar trebui scos din vocabularul limbii române (Ana Blandiana – Observatorul Cultural – noiembrie 2005) pentru că nu are acoperire în realitate. În România nu mai există nicio formă de solidarizare. Cei buni nu se solidarizează niciodată. Înfrângerea la vot, în Adunarea Generală a ONU, spune multe despre vizibilitatea, dar mai ales prestigiul României în lume. Avem parteneriate strategice cu nu puţine ţări europene şi nu numai, avem un aport consistent în NATO, avem o politică externă indubitabil pro-europeană, dar Bucureştiul rămâne eclipsat de ceea ce fac vectorii săi de imagine, cu precădere la Uniunea Europeană. Nu a afirmat Klaus Iohannis, şi după aceea toţi comunicatorii liberali că „este titularul politicii externe”? Nu a făcut domnia sa un inoperant scandal pe seama unei declaraţii a premierului Viorica Dăncilă privind disponibilitatea mutării ambasadei României de la Tel Aviv la Ierusalim, aşa cum procedase Washingtonul? Am pierdut lumea arabă, s-a spus. Să fim serioşi. În 1967, când Corneliu Mănescu era desemnat preşedinte al celei de a 22-a sesiune a ONU, devenind primul şi singurul român care a deţinut o asemenea înaltă demnitate, investirea se datora şi faptului că Bucureştiul refuzase cu tact strategic să definească Israelul ca „stat agresor” şi să rupă relaţiile diplomatice. Dar, spre deosebire de alte momente bune din istoria recentă, noi nu suntem în stare să mai produce miracole, ci practicăm în cel mai bun caz… superstiţiile. Unii nu ştiu să înoate, alţii nu sesizează că bazinul nu are apă. Drumuri pavate cu cele mai bune intenţii, odinioară, s-au îmburuienat. Multe ţări prietene statornice ale României, odinioară, sunt uimite de nejustificata răceală afişată a Bucureştiului. China e cel mai bun exemplu. Marea Neagră nu ne mai este „prietenoasă”. La Kiev se întâmplă ceva nedesluşit, iar Chişinăul este în pragul exploziei. Se întâmplă ceva ciudat în ultimii ani. Deşi plasaţi în tabăra celor buni profesionalismul şi inventivitatea elitelor româneşti sunt în pierdere de viteză. A cui e vina? Răspunsul e greu de spus. Petre P. Carp, un autentic om de stat, se înşela după primul război mondial când spunea: „Avem atâta noroc, încât nu mai avem nevoie de politicieni”. Când am avut politicieni valabili, de anvergură, am avut şi noroc, chiar dacă norocul le-a depăşit deseori meritele. Acum, şi când norocul ne surâde, avem grijă să îi dăm cu piciorul. Avem un patrulater balcanic, care ar putea fi mult mai solid, din toate punctele de vedere, judecând după ultimile reuniuni. Dar, avem şi multe stângăcii, pentru a nu le numi altfel. Într-o ţară a bruiajului informaţional, prin excelenţă, în care toată lumea explică, are dreptate, şi acuză în acelaşi timp, într-o versiune revizuită, dar acceptată a „republicii procurorilor din Italia anilor ‘90”, în care metodele de asanare comunitară se ştiu, doar ceea ce spunea D. Gusti în anii ’30, pare valabil şi astăzi: „Camarila este cel mai puternic partid românesc”. Prin obstrucţii necurmate, autoblocarea mecanismelor de reglare, exacerbată violenţă politică, slabă capacitate de mobilizare a elitelor, avem doar motive să fim ceea ce suntem astăzi, nemulţumiţi de situaţie, nemulţumiţi de noi. Şi multe teorii conspiraţioniste chiar dacă sunt penibile, sunt doar până la declasificarea tratatelor. Atât şi nimic mai mult.