În lumea vânătorilor doljeni, legitimaţi la AJPS, şi sunt peste 1.100, numele pădurarului de vânătoare Marian Ciucă (foto), 49 de ani, starostele fondului Mălăeşti, lăbărţat pe vreo 6.700 de hectare, este unul de care s-a mai auzit. Graţie rigorii şi spiritului său gospodăresc. Trăind de când se ştie în respectului legilor scrise şi nescrise ale convieţuirii omului cu mai toate speciile de vânat din părţile locului, Marian Ciucă dă examen în debutul sezonului de vânătoare, arătând cu ce se laudă: fondului său cinegetic are fazani – efective optime, iepuri – suficienţi – , mistreţi destui şi chiar căpriori, în curs de revenire, la câţi existau odată. Şi am ţinut să ştim câte ceva despre el, pentru că nu încape îndoială, dacă ar fi doar statistica, vânătoare nu ar avea nici un haz. Indiferent cât s-a pritocit legislaţia în materie, până s-a ajuns la forma actuală a Legii 149/2015, un lucru este clar: administratorul fondului cinegetic Mălăeşti, adică AJFP Dolj, nu poate avea în Marian Ciucă decât un om de încredere, apt să vegheze la tihna vânatului, buna lui reproducere, curmarea braconajului şi respectarea cotelor de recoltă stabilite. După ce de la luarea zăpezii în primăvară, până mai deunăzi, şi-a consemnat zi de zi tot ce mişcă sub poala pâlcurilor de pădure, Moşneni şi Teişani, în zonele de protecţie sau în largul ogoarelor pe unde se înmulţesc iepurii, şi acum Marian Ciucă mai drege o hrănitoare din cele pentru căprior, mai aşează cum trebuie o sărărie, mai depozitează nişte furaje, adunate din timp, în spaţii protejate, ceea ce pentru profani nu înseamnă mare lucru. Bineînţeles nu pregetă să treacă şi pe la cele dousprezece foişoare de observare. S-a început, cum bine se ştie, sezonul la fazani, dar şi la iepuri şi mistreţi, am putea zice că vânătoarea este deja în toi. Dar pentru Marian Ciucă, care uneori ia la pas, alteori cu şareta, drumuri întinse de hotar, de la fostul combinat chimic la parcul de sonde de la Brădeşti şi apoi până la Goieşti, şi de acolo la Izvor, pentru a se convinge de ceea ce ştia: cât de tulburată este tihna vânatului după primele bătăi, rămâne o obligaţie „deontologică”. Sub trecerea norilor, vijeliile nu şi-au adunat încă puterile din viroagele năpădite, dovadă de nelinişte, însă din loc în loc vârtejuri de frunze uscate încearcă, nu fără spor, un dans fără nume. Marian Ciucă ducând mâna streaşină la frunte scrutează depărtarea, copleşit de presimţirea zăpezii, ceea ce îi măreşte grijile. Anul trecut s-a scris despre el în presă, bineînţeles şi în cotidianul nostru, după ce a depistat un caz de braconaj, mai exact un căprior prins cu laţul şi valorificat apoi, de răufăcători, din satul Mălăeşti, comuna Goeşti. De atunci i s-a dus vestea că nu se poate cădea cu el la învoială. Nu e o treabă dintre cele mai uşoare de a fi pădurar de vânătoare. Nu puşca îţi trebuie înainte de toate, ci dragostea pentru vânat şi mai ales răbdarea. Şi Marian Ciucă are aşa ceva. Şi nu e singurul.
