Ediția din 2020 a Festivalului Naţional de Teatru nu seamănă cu nicio alta de până acum. Ea este altfel pentru că noi suntem altfel. Viețile noastre, privirile noastre, chipurile noastre, mișcările noastre, îngândurările, fericirile și nefericirile noastre sunt altfel. Pe parcursul a mai puțin de un an, relația cu celălalt, relația cu noi înșine, relația cu ceea ce este dincolo și dincoace de om – toate au devenit altfel. În mijlocul acestor nesfârșite transformări, arta, modul de crea și de a percepe actul artistic nu pot fi, la rândul lor, decât …altfel.
În primăvara acestui an, când am acceptat să facem parte din boardul actualei ediţii, eram optimiști și credeam că FNT 2020 va fi același ca întotdeauna. Cu un București scăldat de soarele sau ploile sfârșitului de octombrie, cu acel freamăt inconfundabil al sărbătorii teatrale, cu foaiere în care oamenii se regăseau, se îmbrățișau și își mărturiseau bucuria de a fi din nou împreună, cu săli de spectacole traversate de energii, de emoții și… de normalitate. FNT 30 urma să fie o secțiune dintr-un program mai amplu, o „revizitare” entuziastă, dar și onestă a trecutului Festivalului Naţional de Teatru, menită a furniza nostalgie, dar și posibile răspunsuri la întrebarea: ce am fost și ce am devenit în teatrul românesc?
În vara anului 2020, eram încă entuziaşti. Paralel cu selecția spectacolelor Best of, s-a realizat și selecția spectacolelor de la începutul stagiunii 2019-2020. Încă eram convinși că virtualul va fi dublat de real, că spațiul on-line va fi doar un apostrof aplicat spațiului concret. La finalul lui august, luna în care la Cehov se vând livezile, un refren îndepărtat din Shakespeare a început să se audă tot mai limpede. Iar în septembrie am înțeles cu toții că, da, „timpul şi-a ieşit din matcă”, și că a vrea să rămâi același a devenit o imposibilitate. Festivalul nu putea fi decât altfel, adică on-line…
Am decis să construim un concept bazat aproape exclusiv pe revizitarea istoriei FNT din ultimele trei decenii. Un nou val de optimism ne dădea târcoale, căci o astfel de arheologie teatrală ni se părea nobilă și utilă. A nu uita, iată ceva pentru care merită să faci festivaluri în vremuri pandemice, ne-am spus! La scurt timp am înțeles, însă, că a construi un video-FNT e mai complicat decât pare la prima vedere. Mai ales în România, unde reflexul teatrelor de a-și filma spectacolele – altfel decât cu telefonul mobil, sau apelând la bunăvoința unei „cunoștințe-care-are-o-cameră” – încă nu a devenit o practică obișnuită. Zecile, poate sutele de ore pe care le-am petrecut căutând în arhive video ne-au dictat treptat un principiu de selecție pe care altădată aproape că l-am fi tratat cu dispreț: calitatea filmării!
Selecția a trebuit să îmbine rigorile estetice cu cele tehnice, înălțimile spectacologice cu acuratețea înregistrării, persistența în memorie cu persistența în suport material. O gamă diversă de sentimente contradictorii au însoțit această furibundă căutare a video-trecutului nostru teatral: uimirea că din multe spectacole fanion nu au mai rămas decât frânturi de nereprodus, spaima că identitatea noastră teatrală din ultimele decenii este, vai!, atât de fragilă, apoi bucuria fără de margini a spectacolului salvat, entuziasmul unei noi piste (l-a filmat Televiziunea Română, sau îl are teatrul în arhivă!), agonia și extazul unui joc de-a viața și de-a moartea artei…
În fine, o ultimă încercare ne era rezervată: „drepturile de difuzare on-line”. Patrimoniul teatral românesc, am aflat cu această ocazie, nu e al tuturor, ci doar al unora. Depinde de ei dacă binevoiesc a ni-l arăta sau preferă să-l păstreze pentru sine. Își poate imagina cineva marea artă a lumii scoasă din spațiul public și ferecată în ascunzișuri private?!
Actuala ediție a FNT oglindește involuntar încă o replică din Hamlet: „c-un ochi râzând, cu celălalt în lacrimi”; o mască râde, alta plânge… Acest străvechi principiu dual de reprezentare a teatrului nu mai e acum doar o formă de coexistență a comicului și tragicului, ci a speranței și neliniștii, a seninului și a înnegurărilor de tot felul. Neliniștea și neuitarea sunt polaritățile ce definesc FNT 2020. Substanţa lor se regăseşte în obligatorii meditații asupra prezentului şi viitorului: esteticile pandemiei, dialoguri, conferinţe, expoziții.
Alături de noi s-a aflat marele prieten al Festivalului Național de Teatru, profesorul George Banu – uneori un Puck disponibil, doldora de idei, alteori un Firs înțelept în vremuri de criză. Umăr de sprijin ne-a fost energia mobilizatoare a echipei UNITER, fără de care eforturile noastre ar fi rămas pur teoretice. Ca de fiecare dată, cu pasiune și credință în artă, ne-au fost alături Televiziunea Română și Radiodifuziunea Română.
Le mulţumim tuturor!
Ludmila PATLANJOGLU
Maria ZĂRNESCU
Călin CIOBOTARI
