Atenţionam cu exact doi ani în urmă asupra pericolului pe care Puterea usedistă şi-l asuma de a-l resuscita pe Traian Băsescu pe care sentinţa votului de la referendumul de demitere îl aruncase de pe un podium pe care zbenguise într-o voioşie de maidan pe calea unui eşec cu miros de hazna. Cum? În unicul mod pe care marinarul ajuns la capătul unei curse cu iscusinţa unui pirat hălăduind prin coclaurile unei politici aproape delirante şi-l dorea şi ale cărui reguli suburbane le cunoştea din proprie expertiză: a-l băga în seamă dincolo de raporturile strict instituţionale şi dincolo de marja literei constituţionale.
Or, n-a fost aşa şi, odată resuscitat, Băsescu şi-a revenit aproape miraculos reintrându-şi, cum se zice, în pâine şi declanşând o bătălie subsumată singurului registru care-i convine, un fel de „care pe care”, ignorând, de-acum, şi ultimele resturi ale unor constrângeri normative şi de bun-simţ.
Ţâfna sa, altminteri constitutivă, a atins, în aceste ultime zile şi săptămâni, dimensiuni paroxistice şi e greu de imaginat şi de acceptat că un astfel de comportament a intrat vreodată în profilul vreunui şef de stat, nici măcar prin zone ale periferiei civilizaţiei. Căci, să te trezeşti acoperind cu reproşuri şi injurii, într-un stil de-a dreptul vulgar („Îi voi dezbrăca public pe politicieni!”, iată o declaraţie greu de acceptat şi la nivelul unui consiliu comunal), nu doar pe adversarii direcţi, ci şi pe cei care ţi-au fost tovarăşi de drum şi zeloşi apărători până doar cu câteva luni mai înainte, depăşeşte chiar şi închipuirea unui puşti neinteresat de politică. Marţi seara, la postul de televiziune devenit una din ultimele sale redute defensive, şi-a anunţat, într-o aiuritoare peroraţie resentimentară, ceea ce pare a se constitui în războiul său total pe sistemul singur contra tuturor. Şi, în fond, contra Ţării, fiindcă un scandal de o asemenea anvergură, în atacuri la persoană, instituţii şi la clasa politică în ansamblul ei – făcând abstracţie că îi aparţii de o manieră mult mai consistentă decât îţi convine să crezi –, sfârşeşte prin a pune într-o lumină extrem de dăunătoare şi ce a mai rămas din prestigiul statului pe care te amăgeşti că-l mai reprezinţi.
Băsescu se declară, nervos nevoie mare, deranjat de lichelism, pe care îl şi defineşte cu DEX-ul pe masă, în puţinătatea sa culturală, drept „lipsă de caracter”. Însă pe linia zicalei cu „gura păcătosului”, omul nostru cocoţat şi din vina noastră în capul trebii cade zgomotos în capcana în care „antrenamentul” din culise nu-l mai poate apăra tocmai din cauza nervozităţii şi a precipitării în care se aruncă. El indică lichelismul în două zone în care nu de lichelism este vorba (şi se vede că „Apelul…” amicului Liiceanu l-a lăsat rece, dacă l-o fi citit, deşi ar trebui amintit că la vremea aceea se afla necondiţionat pe… nava spre care advocatul său de acum îşi expedia mesajul!): întâi, în chestiunea „pământului”, adică a ilegalităţilor cu pământul, disociind, inabil, între afacerea Nana, tratată cu anchetă parlamentară, şi cea a „şmecherilor de la ADS”, care „ar fi buni”. Curat murdar, coane Trăienică, s-avem pardon: ambele sunt, cum singur recunoşti, cauze penale, deosebirea ar fi că una e supusă unei investigaţii parlamentare fără vreo consecinţă juridică de moment, cealaltă unui lung proces ajuns la momentul sentinţei şi în care, în ciuda atâtor evidenţe, te declari neimplicat.
Urmează ameninţarea, în stilul războinic (nu al „luminii” becaliene, acela era de o comică inocenţă!) ce-i este propriu dar împins acum la cotele de avarie şi cu incoerenţă care-i denunţă iritarea şi abandonarea „căpăstrului”: „în campanie voi spune de toate, la toţi. Pe unii dintre ei îi voi dezbrăca public. Sunt candidaţi anunţaţi care au lucruri ascunse în CV-ul lor. Sunt lucruri pe care le tăinuiesc. Cetăţenii trebuie să ştie tot. Tot ce e important! Nu se bagă nimeni în familia nimănui…”.
O astfel de declaraţie este de o gravitate împovărătoare pentru un stat de drept şi pentru o democraţie pe care autorul ei se tot laudă că le apără. Lăsând deoparte, dezlânarea logică şi gramaticală, ies la suprafaţă cel puţin două elemente în baza cărora întregul sistem instituţional al statului ar trebuie să se sesizeze din oficiu şi să reacţioneze: întâi, Băsescu dă de pământ cu Constituţia anunţând public intrarea ca protagonist într-o campanie electorală în care nu doar că e obligat să fie neutru, ci să o ferească de astfel de pericole; apoi, de unde ştie şeful statului ce „lucruri ascunse” se găsesc în CV-urile unora? De la serviciile pe care şi le-a subordonat în interes propriu? De la aceleaşi instituţii în ale căror treburi jură – strâmb, cum se vede – că nu şi-a vârât coada prezidenţială?
Cât despre presiunea mediatică, fireşte că ar putea avea dreptate, însă, cum ne-a obişnuit, Preşedintele unora, nu al tuturor, e şi aici schismatic, din moment ce, uitând că singur a folosit media ca presiune asmuţind-o încotro a dorit, iar pe de altă parte, propune o soluţie absolut aberantă şi nedemocratică: Presa e împărţită în două. Asta ar trebui să se întâmple pentru ultima dată”. Afirmaţia e chiar cireaşa de pe colivă: o chemare la ordine a media, invitată să se unească într-o… singură voce?
Ce-i de aşteptat după astfel de declaraţii? Vom trăi şi vom vedea.
