Şapte sate mărunte, dacă nu mignone, are comuna Vela, înfiinţată prin Legea administrativă din 31 martie 1864. Pe un aliniament sunt răsfirate Vela, Cetăţuia şi Bucovicior, Ştiubeiul poziţionându-se aidoma unei catete mari la cateta mică, într-un triunghi dreptunghic. În timp ce, pe o altă rută, asimetrică, Şegleţul, Suharul, Desnăţuiul (Viorica) şi Gubaucea ţin trena râului Desnăţui, cu capriciile lui atât de mofturoase în această perioadă. Satele din comună par, mai degrabă, cuibărite la poalele unor dealuri, acoperite încă de păşune, cunoscute de localnici sub numele de Stupiniţa, Burdiosul, Mocirla, Leordoasa. Peisajul pare bucolic de-a dreptul, mai ales că panglica de asfalt se opreşte brusc în buza satului de reşedinţă – Vela – la vreo cinci kilometri distanţă, spre nemulţumirea localnicilor. Pe o ploaie, cum a fost cea de ieri, care venea după o altă consistentă ploaie, pădurea abia întrezărindu-se, întocmai ca un cearcăn în zare, întreg peisajul, plăcut ochiului, devenea prizonierul unei neîmpliniri bizare. Oamenii, o populaţie cu puţin peste 2.000 de locuitori, nu s-au dezrădăcinat, mânaţi de o încăpăţânare, uneori lipsită de nume, îndurând întâmplări hărăzite doar celor temerari, împăcaţi cu sine. Şi faptul nu este de neluat în seamă. Trecutul fiecăreia dintre aceste aşezări (Gubaucea, de pildă, a fost comună de sine stătătoare) îndeobşte, ni se înfăţişează ca un lanţ de întâmplări, mai mult sau mai puţin fericite, mai mult sau mai puţin dramatice, dar oricum mărturisind o zbatere, o speranţă şi îndreptându-se, implicit, spre un ţel. Faptele lor au un început şi un sfârşit, sunt rotunde, iar când sunt aşezate capăt la capăt împlinesc o poveste, în absenţa căreia istoria locului ar rămâne lipsită de miez şi de înţeles. În vorbele domoale ale fostului primar al comunei, Dumitru Mitrică, acum consilier al noului primar, Gheorghe Câmpeanu, tulburătoare sunt doar cifrele statistice: 20 de decese de la începutul anului şi nici o naştere. Comuna, cu toate satele ei, este deja bătrână. Cetățuia, mâine-poimâine, ar putea fi radiată de pe harta Doljului. Oamenii vii, cu visele şi împlinirile lor, trec în umbră şi uitare. De la Constantin Fotache, longevivul primar al comunei, adică decenii în şir, până la Gheorghe Câmpeanu, actualul primar, nu pildele culese toate din viaţă au lipsit, ci norocul. Care nu s-a cununat niciodată cu aceste locuri, fiind greu de dezlegat motivul. Puţină lume, în afara celei a locului, vine la Vela, comună realmente decuplată de restul Doljului, străjuită fiind doar de crescătorii de vite, cu capetele acoperite de glugile de ploaie, prezenţi pe poalele, dar şi coama dealurilor. Cei din Vela trăiesc răbdător şi pasiv. Multe gospodării sunt tefere, trainice din cale afară, după cum destule case părăsite, scorojite, vestesc un amurg deloc îndepărtat.
Când părerea oamenilor n-are preţ
Cu 7.500 ha teren arabil, Vela nu stă deloc rău. Numai că dreapta stăpânire a pământului nu i-a ajutat în cele din urmă, aşa cum se credea. Au apărut câteva mari exploatări – Agrar, Rodnicia, Gioviadi, Voinea Alexandru, Cucu Stelu – în care se face performantă agricultură, cu utilaje moderne, dar săracii au rămas tot săraci, dacă nu mai săraci. Cu efectivele de caprine (circa 1.700), ovine (circa 3.000) şi vaci de lapte (circa 420) şi cu suprafeţele mărunte de teren deţinute, grădinărite, oamenii îşi scot, prin trudă asudată, traiul zilnic, prosperitatea mult visată rămânând un deziderat. Gând de stăpân, dar nici de slugă măruntă şi becisnică, n-au avut, dar de păcatele sărăciei n-au scăpat. Şi ea e vizibilă. Televiziunea prin cablu, Internetul, toată comunicarea aceasta modernă, le creează uneori un sentiment de disconfort. Dumitru Mitrică, cu vorba lui calmă, spunea că la Vela se face cea mai bună brânză din lapte de capră din Dolj. Dar probleme sunt cu desfacerea acesteia. În rest, oamenii nădăjduiesc şi stăruie, cu sforţări şi opinteli. Meritata lor răsplată? Statornicia, doar nu altceva. Că părerile lor n-au preţ, asta e o altă poveste, și mulți s-au prăjit cu promisiunile politice. Dar în peisajul acesta de hotar, legănat între câmpie şi dealuri, dominat acum de întinsele lanuri de floarea-soarelui, la ceasul pârgului, ei îşi văd de-ale lor, când îşi mână vitele la păşune, slobozind interjecţii scurte, de o silabă, în care se amestecă mângâierea şi sudalma laolaltă. Rătăciți cu voia lor într-o lume încâlcită, chiar prea încăpățânat răsucită către rosturi și aspirații noi, nimic nu le va tulbura pofta de viață.
Gospodăria cochetă a lui Zară Titu
Ploaia de vară ce ne-a întâmpinat ieri spălase bine toată verdeața, care te copleşește de cum păşeşti în Vela, și o făcuse și mai pregnantă, de un verde copt. Printre șirurile de pruni și corcoduși de pe o margine și alta a drumului, zărești casele, unele nu foarte mari, înghesuite unele în altele, de parcă oamenii și-ar fi dorit să fie cât mai aproape unii de alții, și nu pentru că pământul ar fi lipsit aici. Dincolo de gardurile care par și ele mai mult simbolice, unele urcate ușor pe câte o coastă, iar altele coborâte domol într-o vale, se răsfață peticele culturilor de zarzavaturi. Una dintre cele mai frumoase gospodării o are Zară Titu, fost șantierist pe la TMUCB. Când a terminat cu munca, s-a hotărât să se retragă la țară și așa și-a cumpărat o căsuță la Vela. A ales aceste locuri pentru că i-a plăcut această liniște patriarhală care dăinuie aici. În fiecare vară a meșterit câte ceva și, încetul cu încetul, căsuța lui cea veche și-a schimbat înfățișarea, a prins viață. Emană acum tihnă și relaxare. Aproape toată curtea este ocupată de o boltă din policarbonat, flancată de trandafiri și viță-de-vie. În curând, va fi o boltă naturală, din rozacee, pentru că localnicul s-a gândit să o îmbrace astfel, după modele dendrologice găsite prin reviste.
Un drum, o durere
Durerea oamenilor este însă drumul neasfaltat, de câțiva kilometri, numai ochiuri de apă după ploaia căzută, o clisă insidioasă, care se lipește de talpa încălțărilor. Deși trece chiar prin mijlocul comunei, nu a cunoscut niciodată asfaltul. „E jale mare, e cea mai mare durere a noastră acest drum. Nu vedeți cum arată!”, spunea, ieri, cu năduf, Doru Tudor, om al locului. Deși ploua subțire, purta pălărie ușoară de vară și răscolea cu vârful încălțămintei apa gălbuie care se strânsese ici și colo. „Nu au bani ca să-l facă. Și dacă ar vrea să-l facă tot nu pot…”. Bălțile care ciuruiesc pur și simplu drumul contrastează teribil cu grădinile puse la punct ale oamenilor. Întrebăm la Primărie și aflăm că ghinionul a fost cel care a pecetluit soarta acestui drum. „Am făcut proiecte pentru asfaltarea lui încă de când eram eu primar, din mandatul 2004-2008. Mi-au mai trebuit câteva puncte ca să obțin finanțarea, dar nu mi s-au acordat. Când am întrebat, mi s-a spus că acest drum nu întrunește punctajul deoarece nu asigură o legătură și cu alte comune”, spunea, cu mâhnire, Dumitru Mitrică, consilierul primarului Gheorghe Câmpeanu. Asfaltul se termină exact la intrarea în comună și, după mulți ani, Primăria Vela va reabilita încă un kilometru, banii venind de la Ministerul Dezvoltării – 3,5 miliarde de lei vechi și de la bugetul local – 700 milioane de lei vechi. Ghinioanele s-au ținut lanț la Vela și în ceea ce privește celelalte proiecte cu finanțare europeană. Vela este printre puținele localități din județ care nu are rețele de apă și canalizare, deși proiectele au fost scrise și au fost depuse de mult timp la organismele competente. „Nu avem apă și canalizare, într-adevăr. Nu știu de ce, cred că ne-a pândit același ghinion. Am făcut documentația și am cerut finanțare, dar nu am primit nimic”, spune, cu resemnare, consilierul primarului. Dar destinul le lasă totuși oamenilor și o fărâmă de speranță. Vela are multe izvoare de apă, unele care șerpuiesc la suprafață ca niște mici pârâiașe, și multe pe care le tăinuiește pământul. Din nici o curte nu lipsește câte o fântână cu apă rece și curată, despre care se spune că trece toate testele, deci oamenii nu suferă din această privință. Mai vin apoi fântânile publice, care sunt presărate peste tot în comună. În total, cu cișmelele din toate satele, localitatea numără peste 100 de fântâni, o adevărată bogăție care nu se găsește oriunde. Și deloc vorbă mare, Vela a avut fântânari iscusiți.
Vela merită un plus de interes!
În lipsa acestor detalii ale modernității – pe care localnicii încă le mai așteaptă răbdători – viața își continuă cursul la Vela. Pe drumul pietruit, care seamănă cu o uliță mare, oamenii își duc în fiecare dimineață animalele la iarbă pe dealurile care înconjoară satele. Își cultivă grădinile și trăiesc, deci, din munca lor. Nu sunt considerați niște oameni avuți. O treime din localnici, aproape 700 de persoane, primesc ajutor social pentru care prestează ore de muncă în folosul comunității. În biblioteca comunală – acolo unde se găsesc aproape 10.000 de volume din toate domeniile – tinerii intră mai rar. Se citește mai puțin și acesta este „tributul” pe care și Vela trebuie să-l plătească internetului, care nu lipsește nici aici. De altfel, la toate celelalte capitole – lăsând la o parte asfaltul, apa și canalizarea – localitatea nu se plânge de nimic. În fiecare sat există câte o grădiniță, clădiri pentru școală, deși funcționează totuși doar două – la Vela și Gubaucea – pentru că nu mai sunt copii. Acum este vacanță și bucuria lor sunt dealurile înverzite pe care le iau la colindat. Marea sărbătoare a comunei rămâne „cea a pinului”, programată în ziua de Sfânta Marie, când băieți și fete, vârstnici și tineri, în acordurile lăutarilor, se vor prinde în tradiționalele hore ale locului.
Vela, comuna cu șapte sate, rupte parcă de lume, merită totuși un plus de interes. Și, fiindcă este o veche așezare de răzeși, dar mai ales pentru că este una a Doljului contemporan.
MIRCEA CANȚĂR și LAURA MOȚÎRLICHE
