Fostul preşedinte Traian Băsescu a reapărut deunăzi, la Digi 24, într-un moment în care începusem să uităm de el. Şi deşi anii au trecut, fostul preşedinte nu şi-a pierdut locvacitatea, predispoziţia de a dialoga doar cu sine, de a cultiva o bună părere despre sine, după cum nu a atins înţelepciunea specifică vârstei, etalând un cinism incredibil, proporţional doar cu vârsta. S-a considerat mereu altceva decât l-au văzut mulţi şi, pe bună dreptate, din moment ce a reuşit să seducă elitele care i-au ciugulit din palmă trăgând la jugul linguşelii. Nu cred că i-a citit pe Jean Orieux (Talleyrand) sau Stefan Zwig (Portretul unui om politic – Joseph Fouche) ca să mă opresc la aceste titluri, dar pe fondul unei dotări native de apreciat a plantat o viclenie rafinată însuşită în profesia de comandant de nave. La Digi 24 Traian Băsescu a stabilit, cu degajare „valoarea de inventar” a potenţialilor candidaţi la preşedinţie, Nicolae Ciucă, Marcel Ciolacu şi Mircea Geoană, niciunul din aceştia „bun”. Niciunul nu are profilul unui preşedinte de ţară, cum s-a exprimat languros. Şi cum l-a avut… domnia sa. Despre Mircea Geoană, un accent particular: nu este o soluţie, a decretat marţial. Are, cum s-ar spune, „scheleţi în dulap” şi a enumerat nişte banalităţi, neomiţând să amintească cum l-a bătut la Primăria Capitalei şi la prezidenţialele din 2009, fără a mai pomeni detaliul că în ţară actualul secretar adjunct al NATO a avut 50.000 de voturi în plus, dar au venit voturile diasporei, precumpănitor de la Paris şi de peste ocean, fără ca sacii sigilaţi cu voturi să mai ajungă… la Bucureşti. Cum s-a votat la Paris s-a uitat, deşi a fost de poveste. Despre referendumul din 2012 nicio amintire. Traian Băsescu n-are îndoieli, ci doar verdicte. N-are incertitudini, n-are regrete, n-are momente de reflexie. N-are niciun păcat. O singură nedumerire: cum a putut accede Mircea Geoană într-o funcţie atât de înaltă, cum este cea de al doilea om în NATO, dacă „dosarul” său nu era unul beton? Le-a făcut cumva cu ochiul americanilor? Ne cam frecăm la tâmple, dar în zadar, nimic nu desluşim. De ce o fi venit Philip Gordon, ca emisar, după referendumul din 2012, fiindcă n-am aflat nici azi? În fine toţi oamenii politici, indiferent de anvergura lor, pot călca în străchini, toţi pot fi ori doar părea alienaţi de propriile credinţe sau principii. Dar masa critică a nemulţumirilor, pe mandatul lui Traian Băsescu, a fost o realitate. Şi o descrie inegalabil Radu Călin Cristea în „Împăratul cu şapcă” (ed. RAO, 2017). Toate acestea nu-l frământă, la o vârstă a senectuţii. Şi încă o dilemă: ce condiţie trebuie să îndeplinească un brav român pentru a fi şeful unei agenţii de tipul NAVROM-ului de la Anvers, funcţie ocupată de domnia sa între 1986-1989? Să fii atât de degajat după 10 ani „oribili” în care ai stârnit frica în societate, cu consecinţe negative grave atât pentru politica internă cât şi cea externă a ţării, nu e altceva decât un bubuit de minte grea. Traian Băsescu n-a clătinat vasul cu mâl şi apă stătută a tranziţiei, cum a încercat să inducă. A făcut altceva: a lăsat în urmă doar uimire. Dorel chemat să repare conducta, la spartul târgului, a venit cu târnăcopul. Şi s-a făcut lumină, după ce propăşirea statului de drept preferenţial îşi arăta tristele cărămizi.
