Mandatul de cinci ani, ca preşedinte al Franţei, se încheie peste numai două luni şi pentru Francois Hollande. Nu va mai candida la reînnoirea mandatului, din motive de acum cunoscute, şi candidatul socialiştilor francezi, Benoit Hamon – creditat cu doar 16% în ultimul sondaj – are şanse realmente reduse de a accede în turul doi. Unde se preconizează, tot mai mult, o confruntare între Emmanuel Macron (25%) şi Marine Le Pen (26%). Oricum, extrema dreaptă – Frontul Naţional – nu a fost niciodată atât de ameninţătoare ca acum, ceea ce în opinia lui Francois Hollande nelinişteşte atât viitorul Franţei, cât şi construcţia europeană. După o jumate de secol, candidatul dreptei este ameninţat a nu se califica în turul doi al alegerilor prezidenţiale şi Francois Fillon, fiindcă despre el e vorba, exclude în pofida presiuni din interiorul partidului să se retragă. Cum a ajuns Frontul Naţional într-o postură privilegiată nu se spune, deşi cu talent politic şi abilitate diplomatică se puteau explica mai multe lucruri şi despre ameninţarea populistă, una din corelativele democraţiei. Dacă poporul e cel care te aduce la putere, atunci el trebuie sedus, linguşit, manevrat convenabil, pentru obţinerea rezultatului scontat. Cine nu o face, nu ajunge la putere. Cine o face fără măsură, se pierde pe sine. De ce „a prins” în Franţa populismul – subversiv – unde clasa politică se pretinde igienizată, rămâne o întrebare, deocamdată fără răspuns „convenabil” pentru Francois Hollande. Care, într-un interviu, acordat unui grup de publicaţii de pe continent – Suddeutsche Zeitung, La Stampa, The Guardian, La Vanguardia, Gazeta Wyborcza, Le Monde –, premergător mini-summitului „în patru”, de aseară, la Versailles, cu Angela Merkel şi omologii italian (Paolo Gentiloni) şi spaniol (Mariano Rajoy), a fost clar şi ferm: Europa celor 27 nu poate fi o Europă uniformă a celor 27. Multă vreme, această idee a unei Europe diferenţiate, cu viteze diferite, ritmuri distincte de creştere economică a generat multă rezistenţă. Dar astăzi este o idee care se impune, în caz contrar Europa va exploda. Ultima misiune a lui Francois Hollande, cum el însuşi a recunoscut-o, şi căreia îi consacră ultimele două luni la Elysee, este oprirea Frontului Naţional, relansarea apărării Europei, un pact comun pentru piaţă internă şi pentru cei mulţi – monedă unică. În opinia sa, inclusiv Regatul Unit, în pofida „Brexit”, va avea statul de asociat. Sunt state care doresc să meargă mai departe, în materie de apărare, de armonizare fiscală, socială, de cercetare ştiinţifică sau cultură. Francois Hollande, care nu exprimă doar un punct de vedere propriu, nu face de bună-seamă „unanimitate” în Uniunea Europeană. Grupul de la Vişegrad nici nu vrea să audă de Europa în mai multe viteze. Apoi, raportul între centru şi periferie este istoriceşte foarte mobil şi, prin urmare, trecător. Nu facem, acum, o istorie a „nucleelor tari în Europa”. Solidaritatea franco-germană s-a consolidat, mai ales după episodul irakian, printr-o comună retorică… anti-americană. Se repetă cumva, din cauza lui Donald Trump? Oricum suntem în zorii unui nou naţionalism: naţionalismul european. Şi nu este locul să vorbim de doctrina filosofului german Jurgen Habermas, ideală pentru a demobiliza. Domnul Francois Hollande pleacă peste două luni de la Elysee. Peste şase luni acelaşi lucru l-ar putea face şi cancelarul german Angela Merkel, vizibil ameninţată de contracandidatul său Martin Schulz. De actualii premieri, italian şi spaniol, prezenţi la mini-summitul de la Versailles, cu toată consideraţia, nu se pot lega mari speranţe, în ceea ce priveşte o Europă în mai multe viteze sau în cercuri concentrice. Apoi, formula cu „mai puţini, mai coerenţi şi mai uniţi”, cum ar spune „nuclearii”, gâdilând orgoliul suveran al Franţei şi Germaniei, ar putea rămâne o sursă de noi ipocrizii. Cum s-ar putea acomoda nu puţine state europene, cu lideri puternici, vocali, cu statutul de anexă sau de… mâna a doua şi a treia, este greu de imaginat. Ceea ce nu înseamnă că este… imposibil. Mai ales că presa din ultimele săptămâni, deşi discret, nu a ascuns ambiţia lui Francois Hollande de a prelua preşedenţia Consiliului European după plecarea de la Elysee la mijlocul lunii mai, după ce rămânerea lui Donald Tusk nu mai este agreată de puterea de la Varşovia.
