Când în Germania, după alegerile pentru Bundestag din 27 septembrie 2017, partidul Angelei Merkel, creştin-democraţii şi aliaţii lor bavarezi, a recurs finalmente la parteneriatul cu SPD, care obţinuse doar 20,5% la scrutinul respectiv, pentru a resistematiza „marea coaliţie”, reticenţele au fost teribile în tabăra social-democraţilor. Martin Schulz, pe atunci liderul SPD, respinsese iniţial orice discuţie pentru a-şi revizui părerea mai târziu. O nouă invitaţie la guvernare nu stârnea deloc entuziasm nici în rândul germanilor. Cu toate acestea, după eşuarea negocierilor cu ecologiştii şi liberalii, odată aşezaţi la masa dialogului, întins pe mai multe săptămâni, ceea ce s-a convenit a rămas „bătut în cuie” şi „marea coaliţie” şi-a mai dus o dată, la bun sfârşit, un mandat de guvernare. Cu totul nesperat, social-democraţii se află acum în pole-position pentru alegerile parlamentare de la 25 septembrie a.c., deşi datorează enorm unei gafe impardonabile a candidatului CDU-CSU, Armin Laschet, la funcia de cancelar, în timpul inundaţiilor catastrofale. Social-democraţii se află la cel mai bun rezultat al lor, în sondaje (25%) din 2017 încoace. Vice-cancelarul Olaf Scholz, actualul ministru de Finanţe, se dovedeşte o adevărată locomotivă a partidului. Ce vrem să arătăm. Că există coaliţii care rezistă, când sunt convenite de oameni politici responsabili, de cuvânt, şi caracter. Exemple de factura marii coaliţii din Germania nu sunt multe, în planul longevităţii şi nici la fel de articulate. Ani în şir, 12 dacă nu 16, SPD a fost partidul mai mic din aşa-zisa „mare coaliţie”. Imposibilitatea coabitării, la români, nu se rezumă doar la guvernarea propriu-zisă. Şi asta fiindcă preşedintele nu poate coexista paşnic cu un Parlament majoritar de altă coloratură. Nici cu un Guvern din care nu face parte partidul său. Traian Băsescu, de pildă, nu s-a împăcat cu Călin Popescu Tăriceanu, apoi cu alianţa PSD-PDL, şi nici cu alianţa PSD-PNL (USL) solicitând mereu totul şi deseori a şi primit totul. După care a ridicat din umeri şi a plecat. Klaus Iohannis l-a imitat întocmai: nu l-a suportat pe Victor Ponta premier, dar l-a nominalizat premier pe Dacian Cioloş, care avea nevoie de suportul PSD, şi n-a suportat-o nici pe Viorica Dăncilă şi respectiv majoritatea parlamentară PSD. Or aici e problema. Condamnată la coabitări şi coaliţii, la fel ca în majoritatea statelor europene, România se arată ca o ţară greu guvernabilă, în care şi cooperarea, dialogul şi buna-credinţă sunt în suferinţă. Pluralismul nu înseamnă că există mai multe partide, din care unul are tot iar celelalte sunt puse la colţ. Actuala coaliţie guvernamentală este creaţia preşedintelui Klaus Iohannis, care după alegerile de anul trecut câştigate de PSD nici nu a invitat la negocieri liderii formaţiunii. „Guvernul meu” este o sintagmă pe care a lansat-o preşedintele Klaus Iohannis şi nu altcineva. Este investiţia sa de încredere. Ce vedem acum? O alianţă între USR-Plus şi AUR, care pare o năstruşnicie, amenajată doar pentru a-l elimina pe Florin Cîţu din funcţia de prim-ministru. Şi asta, după ce tenorii AUR au criticat vehement prezenţa USR-Plus la guvernare. Cum să se alăture acestei construcţii artificiale şi PSD? Ce să caute? Pe de altă parte, cine va putea strânge 233 de parlamentari: nici PSD de sine stătător, nici încropita alianţă USR-Plus – AUR. Mai există posibilitatea ca miniştrii USR-Plus să demisioneze în bloc din guvern şi atunci premierul Florin Cîţu va trebui să ceară un nou vot de încredere în Parlament. Aşa cum se prezintă lucrurile nu există decât posibilitatea unui guvern minoritar şi cea a alegerilor anticipate, la care se referea ieri şi Marcel Ciolacu. Interesant un detaliu: din 1996 şi până acum au fost la guvernare mai multe coaliţii şi singurul partid care le-a trădat pe toate a fost ex-PDL (dizolvat acum în actualul PNL), atenuându-se mereu ideea de solidaritate între cei care conduc şi cei care sunt conduşi. Or, în condiţiile grele, pe care le traversează ţara nu poţi doar mima solidaritatea. În fine, pentru a ne mai descreţi frunţile, Ludovic Orban ne asigură că el reprezintă certitudinea şi Florin Cîţu doar… promisiunea, asta în cadrul bătăliei lor nebune, pentru funcţia de preşedinte al PNL.
