Mihai Şora

0
108

Mihai_Sora_foto_Luiza_PalanciucGânditorul Mihai Şora împlineşte pe 7 noiembrie 100 de ani. Născut în mirabilul an 1916, Domnul Şora nu încetează să ne uimească. O dată, pentru că vine spre noi din vremea când oamenii încă aveau chip şi nume (azi sunt doar conturi şi avataruri în bănci de date şi de bani), a doua oară pentru că pleacă de la noi luând mereu ceva din noi, după ce ne-a ascultat cuminte. Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte (şi) asta înseamnă: să dai şi să primeşti neîncetat ceea ce ţi s-a dăruit fără rest. Nu există bani să plăteşti încrederea.

Venirile sale la Craiova sunt memorabile, cele pe care le ştiu eu, fireşte, pentru că Domnul Şora a venit de multe ori în acest oraş care nu ştia pe cine primeşte. Fie şi aşa: nu ştim pe cine primim, dar măcar să ştim cine ne-a primit. Domnul Şora ne-a primit în gândul său încăpător ori de câte ori am îndrăznit să batem la uşă. Cărţile sale, ca şi gândul viu, ne-au găzduit o clipă în fulgerarea unei vieţi care adesea are flacăra şi lumina unui chibrit. E bine şi aşa, uneori chibritul nu scapără.

Reiau aici un text scris în 2011 la rugămintea Luizei Palanciuc, soţia Domnului Şora, ca omagiu adus unei opere şi unui om de a cărui privire plină de bunătate ne-am bucurat. Să ne bucurăm împreună: Domnul Şora e centenar. La mulţi ani deplini!

NICOLAE COANDE

Un Dezmierdător

“Când lucrurile merg strună, capul stă şi mâna se mişcă.” Acesta este un tip de propoziţie-Șora, una dintre acele numeroase emisii de tip kōan pe care cititorii săi buni le pot detecta aproape permanent în iureşul unor demonstraţii de rigoare toridă şi poeticitate fluidă. Grunjuri, căpeţele de geometrizată sare a pământului, din acelea în care a fost – de cine? – stocată înţelepciunea umană şi care mai apoi ne sunt dăruite de mâna unui filozof şi scriitor cum puţini dintre noi avem norocul să întâlnim într-o viaţă de om. Un filozof-rotar, dintre aceia care sculptează din lumină fără corp şi gând întrupat obada şi spiţele unei roţi pentru a fi îmbucate perfect în acel centru al lumii fără de care drumul nu există, iar roata nu-l calcă.

Să nu lucrezi prea repede şi să nu expui prea des, iată formula lui Brâncuşi de care Mihai Șora s-a ţinut cu străşnicie. Și cum frumuseţea este justiţia absolută, după spusa memorabilă a omului din Hobiţa, nepotul meşterului de roţi trainice a lucrat în gândirea românească animat de acel duh al pământului în care a „intrat cu fierul plugului”, pe care l-a „arat nemilos, înverşunat”, pe care l-a „scormonit, grăpat, dezmierdat” până în miezul său de foc. Domnul Mihai Șora este un rar Dezmierdător, un Mângâietor al pământului cuvintelor româneşti, cel mai autentic alături de Constantin Noica şi de Petru Creţia. După Șora, abia, noi trăim şi în pământul minţii, nu doar în pulberea din care ne-am născut.

Avem mulţi maeştri şi puţini îndrumători veritabili în acest timp al orizontalei proaste, în care a avea îl bate pe a fi. Oare aşa să fie? Să ne fi declasat propria-ne fiinţă din rangul nostru de copii ai armoniei şi de entuziaşti ai idealului? Domnul Mihai Șora ne reaminteşte constant acea intimitate a fiinţei cu care trebuie să comunicăm şi să comuniem, într-o elaborată declaraţie de dragoste căreia îi este subiect şi martor. Elogiul făcut poeziei, precuvintelor, Totului închegat, Unicului Celălalt, datului întâlnirii cu tine, cel adeverit de plinătatea lumii, este autoportretul unui etern îndrăgostit pentru care filozofia şi poezia sunt porţile strâmte prin care îşi caută mântuirea şi îşi obţine echilibrul interior. Un înaintemergător în ale înţelesurilor, căci de la Domnul Mihai Șora am aflat şi noi, cei care înnegrim hârtia, că „poezia are un alt mers către ceea ce este.” Nu repetabilul, căile bătătorite, previzibilul, dinainte ştiutul, ci intimitatea fiinţei, fiinţa-acasă, ceea ce exhalează, ca aromă a lumii, acel „precuvânt” care găseşte ţinta.

Când este îndrăgostit – şi când nu este, oare? – Domnul Șora privilegiază poetul din sine, cu nostalgia – Sehnsucht? –  celui care ştie că poezia „apare de fiecare dată la întâlnire, pe neaşteptate, cu noi şi cu lumea”. De ce Sehnsucht? Pentru că „poetul e veşnic-îndrăgostitul, perfectul amant”, răpus de dorul de a nu fi situat pe iubita lui Venus: „niciodată n-o să mă împiedici să tânjesc, până la moarte să tânjesc, după Venus, blonda Venus, dulcea Venus, care, ea, e adevăratul, adevăratul, adevăratul meu Pământ!”

Putem vedea aievea cum consistenţa şoriană a spuselor ne atrage privirea într-un zenit al nevăzutelor, nu mai puţin reale, din avântul nesăbuitei inimi, cea care şi-a înfipt „rădăcina în impalpabilul tărâm al amuţirii şi al visului”, căci erosul ieşit gata tors din caierul gândirii sale evocă acea „supraabundenţă căreia toate celelalte i se pot împărtăşi.” „Sfintele seminţe inanalizabile ale limbajului articulat” sunt aruncate pe un pământ reavăn de acest Semănător fără egal care este Domnul Mihai Șora, cu aceeaşi mână cu care mângâie filozofia şi femeia – ca în acest admirabil poem spus dintr-o răsuflare: „… aşa cum surprinzător de proaspăt, şi parcă acum întâia oară în ureche-mi ivindu-se, râsul de azi al ei, faţă de râsul ei de ieri, şi de cel de alaltăieri şi de întotdeauna – încântător de altul, acelaşi, înnebunitor de acelaşi-altul.” Un altceva, acelaşi – cum spusese şi Nichita Stănescu.

Dragostea de filozofie şi de poezie – adică împlinirea şi strălucirea a tot ce ştim.

Ce poate un poet încă tânăr să înveţe mai mult de la un Maestru care i-a adresat cândva câteva vorbe? Multe, dar mai ales bucuria melancolică a finitudinii senin asumate.

Și sarea nu se va strica niciodată!