Pe cristoiublog.ro, ziaristul Şerban Cionoff, un nume în presa de altă dată (Scânteia Tineretului), acompaniind atâţia alţii, cu vocaţie de reporter autentic, sub titlul aparent riscant, în sensul că nu e politically correct, „Da, sunt un nostalgic” narează sentimental despre o recentă întâlnire la care fusese invitat de foşti brigadieri, pe şantierele naţionale ale tineretului (anii 70-80) prilej de a se revedea cu foşti eroi de reportaje, oameni încărunţiţi de trecerea anilor, unii veterani ai şantierelor, care au semnat prin opera lor mari şi durabile obiective economice pe harta acestei ţări. O şcoală a muncii, care a format caractere, de mare ispravă, acoperiţi de deplina noastră uitare. Nu-mi place să mi se spună ce texte să frecventez şi ce texte să excomunic. Şi nu pot să renunţ, din cauze minore, la lucruri despre care am cunoştinţă. De fapt, Şerban Cionoff deschide o posibilă discuţie, poate cu valenţe etice, despre foşti tineri, care în floarea vârstei, n-au pregetat să-şi dăruiască ţării elanul tinereţii lor, convinşi de justeţea morală a demersului, trecuţi cum spuneam în premeditată uitare. Cine mai este dispus astăzi să asculte astfel de poveşti, devenite aproape… prohibite. Pe de altă parte e lesne de înţeles că nimănui nu-i vine la îndemână să-şi anuleze, printr-o retrospectivă nemiloasă, întreaga biografie. Viaţa fiecăruia e mai mult decât un partizanat, fie el şi politic. N-am să comentez în exces naraţiunea lui Şerban Cionoff, considerând-o mai mult o „deschidere” pentru ceea ce aveam de gând, de mai multă vreme să reamintesc. În nişte ani grei, de-a dreptul cenuşii, prin ceea ce se petrecea în ţară, imediat după război, Depoul Nou Craiova –o brigadă de reconstrucţie a ţării, formată din circa 300 de tineri- după ce construise o mare remiză de locomotive, chema prin fluturaşi înrolarea de voluntari pentru şantierul naţional Filiaşi – Bumbeşti – Livezeni. Nu exista la vremea aceea decât o singură aşezare, în tot Defileul Jiului: Mănăstirea Lainici. La calea ferată se lucra încă din 1924, dar din cauza eternelor dificultăţi economice, finalizarea lucrării se tergiversase sine-die. Deşi traseele pe văile Sadului şi Porcului erau mai scurte lucrările necesitau executarea unor tunele lungi, greu de construit. La începutul anului 1948 linia ferată Bumbeşti – Livezeni era declarată şantier de interes naţional, încredinţată brigăzilor de tineri voluntari. Linia Bumbeşti – Livezeni, construită ca traseu de mare trafic constituie o monumentală lucrare de acest fel, prin faptul că la o lungime de 31,4 km au fost necesare milioane de metri cubi de terasamente, din care 80% încrustate în stâncă. Terenul accidentat a impus lucrări de infrastructură critică (din beton armat): poduri, podeţe, viaducte, tunele, ziduri de sprijin. Defileul Jiului devenise un adevărat front. Perforatoarele sfredeleau rocile dure, după care intrau în rol artificierii, vagonetarii şi roabele încărcate care se strecurau spre locurile de evacuare. Unii şi-au pierdut viaţa. În primăvara lui 1948 relatează într-o carte a sa Augustin V. Pop („Romanticii”, ed. Albatros) pe Valea Jiului răsăriseră, nu chiar peste noapte, dar incredibil de repede taberele brigadierilor, barăci din scândură acoperite cu carton gudronat, care puteau găzdui până la 100 de suflete. Cazarmamentul clasic se compunea din istorica rogojină, o pernă umplută cu paie şi o pătură. Curăţenia era păstrată prin văruirea pereţilor, iar „podeaua” –pământ bătătorit- era impregnată bine cu motorină. Nu există nicio dovadă concretă că tinerii aceia, brigadieri cum se numeau, fuseseră aduşi cu arcanul, dar la începutul iernii 48-49, trenurile străbăteau inima munţilor Parâng, de la Bumbeşti la Livezeni. Filmul „Răsună valea”, cu valoare documentară, ar fi astăzi plictisitor şi bineînţeles… propagandistic. Putem avea acum o imagine deformată despre aceste şantiere, tărâmuri de legendă, multe la număr, cu oameni de suflet, care se mai întâlnesc şi îşi deapănă amintiri, dintr-o epocă romantică. Pe o axă a timpului figurează Bumbeşti-Livezeni, Transfăgărăşanul, Canalul Dunăre-Marea Neagră, şi multe altele pe care s-a trudit pentru această ţară. Din păcate, impregnarea unui autentic eroism cu canoane politice a demitizat o perplexitate admirativă.
