In memoriam PETRU CREŢIA

0
153

mondo-headerExistă intelectuali, puţini la număr, pentru care Timpul – acest inamic prea tulburent şi prea impenitent al Omului – nu se măsoară în ani, în decenii şi nici măcar în veacuri; pe ei, orizontul vast al culturii îi face necondiţionat contemporani cu marile aventuri ale spiritului omenesc, de la “viaţa” secretă a unei relicve din nu ştiu care piramidă egipteană şi până la o filă de caiet, îngălbenită de vreme, pe care geniul eminescian şi-a turnat, într-o clipă de maximă concentrare, vreun gând iscoditor. Acestei spiţe alese şi rara avis îi aparţinea Petru Creţia.

Traducătorul inegalabil şi interpretul hărăzit al atâtor comori ale filosofiei şi literaturii eline, latine, dar şi moderne, din spaţii atât de diferite ca idiom şi, uneori, ca mentalitate, Petru Creţia a fost deopotrivă editorul nepereche al operei lui Eminescu; în umbra nu odată ingrată a Bibliotecii, suportând frigul şi ingerinţele vremii şi ale vremurilor, el a preluat, temerar, dar cu un voluntarism de multe ori voluptos, lucrarea şi truda lui Perpessicius oferindu-ne nouă, contemporani prea grăbiţi ai săi, aproape toate textele eminesciene, însoţite – se uită prea uşor – de exacte, rafinate şi nu o dată spectaculoase note şi trimiteri ce se vor constitui neîndoielnic în veritabile chei pentru marea viitoare hermeneutică pe care opera marelui poet o aşteaptă.

Petru Creţia a fost şi un mare dascăl, unul dintre aceia rari, îmbinând erudiţia cu disponibilitatea sufletească, deschiderea culturii sale vaste cu comprehensiunea unei inimi atente la frenezia şi instabilitatea, la elanul şi spiritul iscoditor al celor tineri. După cum îl descriu cei care l-au avut dascăl, ar fi putut face, ca în epoci demult revolute, şcoală, în sensul vechi şi nobil al termenului. Dar n-a făcut oare ?

A fost, ín egală măsură, un creator puternic şi singular, un poet de rafinament alexandrin, de râvnă dantescă şi de ardoare voltairiană. N-a lăsat, cum unii s-ar fi aşteptat, o construcţie coerentă, un opus, o operă adică, în înţelesul mai modern, mai actual al conceptului: opera există însă şi ea musteşte din faliile unui proiect aproape vast, comparabil cu acele proiecte, validate fără rezerve, ale marilor şi neuitaţilor corifei ai Umanismului italian ori ai Renaşterii, un Ficino de exemplu, ori un Campanella sau Vico, de mai târziu.

Era un inegalabil degustător al aromei Cuvântului, căruia îi încerca virtuţile primordiale, dar şi deschideri modelizante spre prezentul insidios.

Petru Creţia a plecat spre Tărâmul Umbrelor prea grăbit, poate, să-i întâlnească acolo pe Platon, pe Aristotel, pe Eminescu încă şi mai mult, gata să-i întrebe o mulţime de lucruri asupra cărora a meditat cu studiile lor sub ochi şi gata, de ce nu, să se pună la treabă din nou, ducând la bun sfârşit atâtea proiecte începute, atâtea proiecte neterminate.

A fost, cred, ultimul mare corifeu al filologiei văzute şi trăite ca ştiinţă a interpretării şi nu numai al celei româneşti. Nici nu-mi vine să mă gândesc ce figură extraordinară ar fi fost Petru Creţia, cu ştiinţa sa de carte şi cu accesul său neîngrădit la Cuvânt, în nu ştiu care cultură europeană de ieri şi de azi. Altfel, el rămâne încă, aici, la noi, o valoare şi un ghid, o conştiinţă şi un model încă de descoperit. Nu ne rămâne decât să ne întoarcem spre opera sa risipită cu atâta generozitate şi să măsurăm, în şi prin ea, umbra întrebătoare a unui spirit dotat cu charismă, în străvechiul elin sens al termenului.